Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Caragiale și Șerban Cioculescu de Mihai Vornicu

Între criticii literari cu cîțiva ani mai tineri decît George Călinescu, trei au fost corifeii generației: Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu și Pompiliu Constantinescu. Existența lor s-a mutat, de mulți ani deja, din viață între rafturi de bibliotecă, și numai primul a fost relativ longeviv, ajungînd să trăiască octogenar. A început cu cronici literare în 1923, iar debutul editorial și l-a făcut publicînd și comentînd Corespondența dintre I. L. Caragiale și Paul Zarifopol (1935). A continuat marea ediție completă a operei lui Caragiale, pornită de Zarifopol – romanist, ginere al lui Gherea și mai tînăr prieten al lui „Nenea Iancu” în perioada berlineză –, ediție începută în 1930, din care acesta n-a apucat să scoată decît primele trei volume: următoarele patru, apărute între 1938 și 1942, au fost îngrijite de Șerban Cioculescu. Alături, a compus o definitivă Viață a lui Caragiale (1940). Tot el va fi fost, probabil, principalul autor al ediției critice Caragiale din anii 1959-1965, semnate împreună cu Alexandru Rosetti și Liviu Călin, care reprezentau conducerea de atunci a Editurii pentru Literatură.
În 1943, Eugen Lovinescu, trecînd în revistă „posteritatea critică a lui T. Maiorescu”, îl vedea a fi un spirit vioi, dialectic, înzestrat pentru polemică – dar nu „estetizant”: din moștenirea lui Maiorescu, Cioculescu „s-a ales cu raționalismul și luciditatea lui”. Omul fusese poate predestinat să devină biograful și editorul lui Caragiale, căci venea din aceeași stirpe mentală cu marele Ion Luca. Era subtil, iubitor de ironie și-i plăcea să facă spectacol. Cercetarea criticăși documentară asupra lui Caragiale a fost opera unei vieți: este neîndoielnic că îndărătul aplicației științifice trebuie înțeles sentimentul consonanței spirituale. Cioculescu era și el mare amator de „acadele stilistice” și un voluptuos al „causeriei”, care e forma galică a locvacității de tip sudic. Cultiva cu delicii amănuntul anecdotic, grație căruia părea a găsi dintr-o dată forțe noi spre a înainta demonstrația de idei. Știa tot ce se poate ști despre viața și cafeneaua literară românească. Cînd povestea anecdote intime despre scriitorii din contemporaneitatea lui, își pregătea actoricește ieșirea finală, jucînd scena și anticipînd cu voluptate savoarea istoriei: se bucura epidermic, rîzînd mocnit, cu ridurile ochilor care se încrețeau de satisfacție. Conversația unui asemenea individ este monolog, reprezentație scenică, față de care convorbitorii nu mai pot încăpea decît pe scaunele publicului. Capta și domina interesul asistenței în cerc restrîns, unde se afla în elementul lui, tot așa cum Caragiale trona înaintea auditoriului său la berărie.
Ca universitar (a fost cu întreruperi profesor titular la Iași, Pitești și București), Șerban Cioculescu avea parcă o plăcere sadică, cum avusese și George Călinescu, să-i pună în dificultate și să-i descumpănească pe „tocilari”, chiar la examene de fine de studii, cu întrebări din afara biletului tras și mai ales din afara manualelor, de genul: „Pe ce parte purta pana de la cușma domnească Mihai Viteazul?” ori „Cîte iubite a avut Eminescu?”
A fost totuși un critic mai degrabă cuminte, sortit să facă analize cu precădere explicative și admirative. Sau poate și-a ales subiecte pe care le-a iubit. S-a ocupat de Arghezi, de Dimitrie Anghel (pentru teza de doctorat, în 1945), de Eminescu; a compus – în colaborare cu Vladimir Streinu și Tudor Vianu – o Istorie a literaturii române moderne, oprită după primul volum (1944). Însă numele îi rămîne legat de cercetările asupra lui Caragiale. Contribuția lui la cunoașterea operei și a biografiei acestuia e uriașă, încît predecesorii apar ca diletanți, iar urmașii (în sens cronologic), de la G. Călinescu (Domina bona, 1947) la Florin Manolescu (Caragiale și Caragiale, 1983) și mulți alții, au avut calea deschisă spre comentariul eseistic și de interpretare. Cercetătorul și-a lucrat singur instrumentele în vederea monografiei biografice: într-o notă finală a Corespondenței dintre I. L. Caragiale și Paul Zarifopol anunța deja intenția de a continua editarea operei complete. Studiile parțiale, publicate începînd tot din 1935, au pregătit Viața lui I. L. Caragiale, unde investigația arhivistică riguroasă se sprijină pe finețea viziunii de ansamblu, deși autorul își acordă merite doar în ordinea documentară: „Caragiale își va găsi, firește, scriitorul de mare talent care să-i reînvie chipul. În prealabil, a trebuit să-și afle cercetătorul documentar” 1. În urmă, a mai editat I. L. Caragiale. Scrisori și acte (1963), scoțînd la iveală, între alte texte de interes pentru definirea fizionomiei intime a lui „Nenea Iancu”, excepționala epistolă către dr. Alceu Urechia – umorist amator și, deși mai tînăr, vechi tovarăș întru calambururi –, despre vizita lui Barbu Delavrancea la Berlin; compunerea viza deliberat efectul literar, fiind o schiță în toată regula, care și-ar avea locul în orice ediție a Momentelor, fiindcă „personajul” Delavrancea poartă masca de avatar al eternului erou caragialian Mitică.
Exegetul și-a adunat articolele privind diverse aspecte ale operei lui Caragiale ori ale contextului literar din epocă, scrise de-a lungul deceniilor de complicitate cu amintirea scriitorului, într-un volum cu titlul Caragialiana (1974).
Caragialeștii – despre care Paul Zarifopol spunea că „au vocația rîsului ca artă” – au constituit unica dinastie literară întinsă de-a lungul a trei generații și a cinci prenume din istoria literelor românești și poate de pretutindeni. Dintre primii frați Caragiale, Costache, unul din întemeietorii teatrului și al dramaturgiei la noi, scrie comedii; mezinul, Iorgu, și el om al scenei, dar veleitar fără succese ca autor, are geniul farsei, totuși lasă grija imortalizării spiritului său în sarcina nepotului amîndurora, Ion Luca2, autor esențial pentru literatura română. În fine, Matei, fiul acestuia din urmă, a dat o operă nu întinsă, însă foarte prețuită în lumea scriitoricească, iar celălalt fiu, Luca, dispărut prea tînăr, și-a încercat și el condeiul, arătînd oarecari predispoziții ereditare. Ultimii trei au fost subiectul cercetării lui Șerban Cioculescu. Ideea de a verifica semnele descendenței biologice în istoria literară este probabil un reflex al spiritului oricărui critic, de vreme ce o avusese deja Lovinescu, care se arătase, de fapt, opac la geniul lui Ion Luca, și în fond detractor prin neinteligență al aceluia: „Realismul satiric și viguros, inconformismul teoretic, incisivitatea de expresie a tatălui s-a rezolvat, astfel, în lirismul difuz și gongoric al tînărului Luca, mort înainte de a- și fi conturat personalitatea, și în brocarturile venețiene ale prozei somptuoase, lirice, evocatoare, cu sclipiri de putregai și cu tulburătoare miasme de descompunere sufletească, ale lui Matei” 3. Este vasăzică de înțeles de ce și Cioculescu consideră literatura fiilor dinspre cea a tatălui.
Ca artă poetică – declarată ori implicită – și structură psihică, Ion Luca era un clasic. În istoria literară, clasicul se manifestă prin ținută obiectivăși profesionalitate; el organizează sistematic argumentația, ridicată pe expresia critică funcțională, care evită acrobațiile verbale, în folosul clarității. Clasicul istoric literar e raționalist, meticulos pînă la pedanterie, ține dreapta cumpănă între estetism și sociologie, și are polemica subțire, purtată pe tonul urbanității protocolare. Se deduce deci că, scriind despre I. L. Caragiale, criticul cu aceste principii se simte solidar cu obiectul studiului, apărîndu-l egal de detractori și de admiratorii nechemați. Încît finalitatea unei bune părți din articole este cenzurarea imaginii propuse de feluriți comentatori ocazionali asupra operei sau a insului. Fundamentul polemicii, așa cum a impus-o la noi Maiorescu, stă în subtilitatea analitică, adică în putința de a demonta părerile altuia, spre a ivi erorile de raționament. Șerban Cioculescu practică polemica tradiției junimiste, adăugînd însă plăcerea minuției de a întocmi lista greșelilor de toate gradele – viciile interpretării ori cuvîntul impropriu. Aici, analiza se aplică, în varii măsuri, lui Garabet Ibrăileanu (articolul Aspecte sociale), Pompiliu Eliade, Lovinescu, N. Davidescu (Detractorii lui Caragiale), B. Jordan și Lucian Predescu (O viață romanțată a lui I. L. Caragiale), regizorului de teatru Sică Alexandrescu (Conu Leonida față cu reacțiunea întro interpretare nouă) și s-ar crede că decurge din conștiința de a fi autoritatea absolută în Caragiale. Dar în altă parte la fel sînt tratați editorii lui Eminescu4. Atitudinea ilustrează iarăși înrudirea spirituală profundă cu „Nenea Iancu”, care-și cîștigase pe merit porecla de „Moș Virgulă”.
Însă este de remarcat că obiecțiile de natură neliterară, care au făcut epocă în critica „detractorilor”, sînt contracarate tot cu temeiuri extraestetice. În 1901, Pompiliu Eliade începea o opinie la care va adera și Lovinescu: dispărînd realitatea istoricăși socială care le-a generat, comediile vor interesa doar din unghiul documentar. Cu vorbele lui Lovinescu, „opera șar fiț săpată într-un material puțin trainic”, fiindcă „în cincizeci de ani nu va mai rămînea nici cea mai mică urmă din atmosfera morală a comediilor”. La acestea, Cioculescu observă că situația socială se repetă, prin ridicarea acum (în 1935) a periferiei: „un șir de indivizi neisprăviți, care acuză oarecum o generație spontanee, întocmai ca aceea anunțată de școala junimistă, punînd din nou problema formei fără fond. În acest fel se explică faptul că teatrul lui Caragiale nu a îmbătrînit încă. ș…țDe bine, de rău, trăim încă sub zodia caragialiană”. Apărarea astfel argumentată nu se poate admite. Literatura nu e document decît pentru istoricul în exercițiul funcțiunii: arheologul poate găsi la Homer detalii utile despre civilizația materială a epocii războiului troian (cum procedează, de pildă, Alexandru Odobescu în Istoria arheologiei), lingvistul studiază Iliada și Odiseea pentru a cunoaște greaca arhaică. Literatul citește diferit. Mihail Dragomirescu, cu tot excesul lui de clasificări, înțelesese bine condiția estetică a operei lui Ion Luca: „comedia are în genere un scop practic (ridendo castigat mores); la Caragiale e comedie pură” 5. Comedia, gen legat organic de efemerul social, nu rămîne decît depășind satira. Rîsul poate fi „reacția de apărare a societății” – cum îl vedea filozoful Henri Bergson; ca artă, el nu se realizează decît în gratuit, dincolo de împrejurarea politico-socială a timpului imediat. Vechea comedie atică „combătea sarcastic de tot”, injuriind persoane și situații concrete. Aristofan are însă vocația rîsului în sine, și nu e necesară reîncarnarea în vremea noastră a unor Socrate și Euripide, ca să rîdem citind piesele Norii ori Broaștele, unde aceștia sînt persiflați de dramaturg.
Cu același tip de argument i se răspunde lui N. Davidescu, care vedea în personajul Mitu Boieru din nuvela Păcat a lui Caragiale reproducerea unor modele occidentale: „Deși mi se pare că N. Davidescu face caz prea mare de acest Mitu Boieru, îl credem, ca fenomen accidental, plauzibil: tîrgurile noastre și chiar unele sate posedă exemplare de copii degenerați ereditar, rahitici sau surdomuț i, compătimiți de unii, luați în derîdere de alții, cîteodată speculați de părinții lor naturali sau adoptivi”. Însă verosimilitatea, ca principiu estetic, se judecă în planul ficțiunii, și are drept termen al comparației convenția genului, adică sensul impus schemei tematice de propria ei istorie. Concordanța dintre personajul fictiv și persoane reale este doar coincidență, și nu se poate proba viabilitatea imaginară prin suprapunerea peste cea existențială. Într-o fabulă a latinului Phedrus, la teatru, publicul huiduie guițatul porcului adevărat, dar aplaudă imitația bufonului: seriile sînt paralele, necomutabile, chiar în arta naturalistă. Davidescu se silise să demonstreze „inaderența lui șCaragialețla spiritul românesc”. Lăsînd deoparte imposibilitatea unei unități de măsură pentru specificul etnic, punctul slab al premisei este considerarea literaturii clasice după canoanele esteticii romantice, care exaltă particularul, culoarea locală, în dauna tipologiei; clasicul, dimpotrivă, contemplă umanitatea sub specie aeternitatis, caută adică, peste timp și spațiu, elementele arhetipale, nelabile, și se raportează la experiența livrescă. De aceea, cînd practică genul comic, clasicul cultivă adesea parodia, care e caricatură literară ori de limbaj consacrat. Opera lui Ion Luca e fundată pe normele estetice ale clasicismului, și aprecierea ei dă pe față unghiul de vedere profund al comentatorului. Eugène Ionesco găsește merite unde N. Davidescu aflase cusururi: „în realitate, plecînd de la oamenii timpului său, Caragiale este un critic al omului și al oricărei societăți. ș…țÎntr-o lume în care totul nu e decît o bătaie de joc, josnicie, numai comicul pur, cel mai nemilos, poate să se manifeste” 6. De fapt, I. L. Caragiale declarase el însuși principiul și teoretic, răspunzînd indirect reproșurilor contemporane ale lui Dimitrie A. Sturza și respingînd anticipat imputările de mai tîrziu ale unor N. Davidescu:
„De ce să ne facem spaimăși inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă, nici mai puțină stricăciune decît în alte părți ale lumii, și nici nu s-ar putea altfel. Calitățile și defectele omenești sînt pretutindeni aceleași: oamenii sînt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale și morale, precum și toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut, îi poate șsicțarăta ca și cum s-ar deosebi mult cei dintr-un loc de cei dintr-altul; ei însă, în fondul lor, pretutindeni și întotdeauna vor fi aceeași. Nu există pe pămînt specie mai unitară decît a regelui creațiunii. Între un polinezian antropofag și cel mai rafinat european, o altă deosebire mai hotărîtă nu există decît modul de a-și găti bucatele.” (Moralăși educațiune)
Articolele fără intenție direct polemică privesc universul interior al operei și relațiile acesteia cu ipostaza civică a autorului. Prin finețea dialecticii, prin curiozitatea față de detaliul anecdotic ori documentar, veșnic la pîndă, și prin știința de a pune în scenă erudiția specifică, Șerban Cioculescu face din istoria literară o lectură atractivă ca romanul de acțiune: el este Sainte-Beuve al nostru. Studiul Ironia … (publicat prima oară în „Viața românească”, la semicentenarul morții lui Ion Luca) dă cheia întregii opere a lui I. L. Caragiale: „Ironia joacă în satira socială a lui Caragiale rolul sugestiei în poezie”. Formula este memorabilă, căci toată subtilitatea rafinată a comicului caragialesc decurge din afectarea admirației și a perfectei bune-credințe. Schițele Om cu noroc, Diplomație, Mici economii, Cadou reiau în variante diferind doar anecdotic motivul prosperității economice a căsătoriei-triunghi. Același subiect la prozatorul francez Georges Courteline, contemporan cu „Nenea Iancu”:
„Regret, dar sînt silit să mărturisesc că, în numeroase menaje din lumea micilor funcționari, soțul, care cîștigă șase mii de franci pe an, trăiește pe picior de cincisprezece mii, fără măcar să-și dea seama” (Virginie et Paul 7).
Premisa expusă limpede și direct, ironia nu mai e posibilă. Caragiale nu arată niciodată faptul în sine; perfida insinuare lasă un continuu inefabil. Iată tehnica mecanismului în Mici economii:
„Are frumos caracter prietenul meu Iancu Verigopolu: întotdeauna egal, fără a se lăsa alterat măcar de orice împrejurare; și mărturisesc că nu-l pot admira îndestul pentru aceasta. [...]
– Bine, Iancule, întreb eu, fără să cred ce-mi spune; serios, omule, că nu știi unde vă mutați? Zic vă mutați, fiindcă amicul e însurat.
– Ma parol, monșer!... Și rîde… Eu, fără să spun o vorbă, îl privesc uimit de admirație…
– Ce te uiți așa?
– Te admir – zic –, monșer… Eu, în locul tău…”.
De aici, jocul complicității cu cititorul, plăcerea de a face cu ochiul publicului. Modalitatea stilistică este reluarea formulelor și a expresiilor folosite de personaje:
„Doamna trebuie să meargă negreșit la o mătușică. Înainte de a pleca, doamna îl cheamă dincolo pe cocoșelul ei, să-i spună cine știe ce.”
Altfel, se întîmplă ca personajele înseși să practice ironia. În CFR, „amicii” îl admirăși ei pe candidul încornorat presupus, iar băcanul din Politicăși delicatețe „face cu ochiul către tinerii mușterii:
–Uite, d-aia îmi plac mie liberalii… oameni cilibii! Cînd e vorba de delicatețe, nu mai încape politică. Băiete, un rînd de țuici la domnii!... Fac eu cinste.”
Ironia este condiția de existență a comicului caragialesc. În literatură, ca și în publicistică, scrisul lui Ion Luca se adresează cititorului apt de voluptăți ludice. Ca și Eminescu, el a împietrit pentru eternitate o coordonată fundamentală a mentalității psihice și intelectuale românești: vom „caragializa” pururea spre a fi spirituali, cum „eminescianizăm” involuntar aflîndune în dispoziie lirică. Încît personalitatea umană a lui „Nenea Iancu” seduce la fel ca imaginea canonic romantică a lui Eminescu.
Schița de portret nu putea lipsi deci într-o suită de studii despre Caragiale. Șerban Cioculescu începe cartea cu un Medalion. Disocieri succesive duc la concluzia că Ion Luca „și-a trăit neliniștea dinapoia măștii pe care i-o fixase reputația de autor comic”. Nu trebuie înțeles aici că scriitorul era un mizantrop melancolic, simulînd rîsul ca să-și ascundă lacrimile, cum l-au văzut sentimentalii: pe aceia, Caragiale i-a servit ad libitum, arătîndule, cu geniu histrionic, un chip întristat8. Dar e în afara îndoielii că s-a regizat ca personaj, spre a da un sens estetic propriei lui structuri interioare, pe care și-o modela din inteligențăși prin efortul voinței. „Cinismul” său este groaza de a se arăta ridicol, iar experiența de viață are drept scop o gimnastică psihică: simțind ridicolul celorlalți, își educă propria individualitate. Simțul ridicolului, care e funcție a inteligenței, se realizează artistic prin comic – expresie a dispoziției native pentru rîs și, totodată, o catharsis, o autopurificare sui-generis: Caragiale e propriul său personaj. El se eliberează de ridicol transferîndu-l asupra lui Rică Venturiano, Tipătescu, Mitică, toți sociabili, lichele, avînd idei despre orice și plăcîndu-le să se audă vorbind. Fatalist ca un turc, cedează obsesia nenorocului lui Lefter Popescu, ghinionistul posesor al biletelor iluzoriu cîștigătoare la loterie. În 1880 publicase la „Convorbiri literare” aforisme, între care acesta: „toate mulțumirile se plătesc: dacă le plătești înainte, ți se par mai ieftine; dacă le plătești după, ți se par prea scumpe”. Dar propria sentențiozitate îi devine ridicolă; atribuie deci maxima unui personaj, filozoful amator Mitică, ajuns în Țal soț al „infatigabilei intelectuale române Graziella” – „născută Nastasia”. Și totuși continuă să compună aforisme, însă are pudoarea de a le lăsa în manuscris; încît, de la Berlin, îi răspunde lui Vlahuță cînd acesta, cu candoarea naivă a eternului sentimental, îi propusese o dezbatere teoretică pe cale epistolară asupra noțiunii de adevăr: „incapabil satisface. Caută București filozof”.
Șerban Cioculescu reproduce în Caragialiana și studiul asupra corespondenței dintre Ion Luca și Zarifopol, unde, aducînd cuvenitul omagiu acestuia din urmă (căruia îi continua munca și, într-un fel, spiritul), face să apară un Caragiale meloman, hiper sensibil meteorologic, gastronom, excelent patriot și tată de familie, meticulos, urban și protocolar de modă veche – „contrariul tipului boem”. Iar peste toate, un hedonist întru spirit: la Berlin, Ion Luca și „conu Păvălucă” petreceau subțire, „împușcînddocomentul” – adică reluînd tradiția „dosarului roșu” junimist, unde erau colecționate inepțiile cu pretenții – și pastișînd, cu bucuria copilului care a găsit partener pentru jocul favorit, moldovenismul ori pe ilustrul „pedagog de școală nouă” Marius Chicoș Rostogan: geniul histrionic suferă de autofagie, cum vedem și din Noaptea învierii, text unde Caragiale își autoparodiază propria istorisire serioasă la care ținea, O făclie de Paști.
Cîteva observații și rectificări de amănunt la întregul capitol I. L. Caragiale: este inexact că Lovinescu socotea limba lui Caragiale „o limbă orășenească împestrițată de cuvite nearmonice, străine și supărătoare”; critica aceluia se referea – cu dreptate, altminteri – doar la proza descriptivă, de analiză psihologică, cu exemplificări din nuvela Păcat9, căreia, de altfel, Șerban Cioculescu îi exagerează valoarea. Iarăși, replica „Trăzni-i-ar Maica Domnului”, din finalul schiței Ultima emisiune, este mai probabil a părintelui Matache, nu a coanei Zamfira Muscalagioaica, rostul blestemului ecleziastic fiind de a-l trece în mod subtil și pe popă printre cerșetorii afectați bugetar de apariția noilor monede, „sărăciile astea noile”: era ajunul Bobotezei, și slujitorul bisericii, „acuma ce să facă”, umbla cu căldărușa. Cît despre presupusa simpatie a lui Caragiale față de cerșetori, a se vedea puțin morala și puțin știuta schiță Paradoxal, unde convenția milei creștinești față de aproapele nevoiaș e luată în răspăr. În fine, „metafora aței și a pingelei [...] răspunde”, pe lîngă „intenția umoristică”, nu „unui sentiment adînc de modestie”, ci unui principiu estetic derivat din retorica clasicismului, care îl consideră pe poet un artifex, un meșteșugar. Caragiale era obsedat de analogia scrisului cu anume meserii manuale (cizmăria, croitoria), pînă la a face din ea argumentul schiței O conferență – și la fel Arghezi, alt poeta faber, care- și alesese spre ilustrare alegorică orologeria, tapiseria (cum se știe, prima meserie a și practicat-o). Însă acestea sînt detalii fără mare importanță: dacă astăzi cunoaștem dimensiunea adevărată a lui „Nenea Iancu”, meritul principal îi revine lui Șerban Cioculescu.
Există snobismul sau lipsa de curaj (semn al incertitudinii criteriilor estetice) de a-l ridica în slăvi pe Matei Caragiale, în dauna lui Ion Luca. Critica lui Cioculescu are meritul de a întoarce valorilor treptele cuvenite, din unghiul moralistului clasic, observator al caracterelor umane. Este irefutabilă demonstrația că primogenitul lui Caragiale a fost un detractor al tatălui său, poate cel mai înverșunat și mai orbit de patimă, depășindu-l chiar pe Macedonski, cu care, de altfel, se înrudește spiritual. Bastardul urmaș al neamului de „plăcintari levantini” s-ar fi vrut aristocrat de sînge și se silea să-și dovedească ascendența închipuită printr-o fantezistă interpretare sonică a numelui Caragiale, pe care-l deriva de la Caraccioli, veche familie din istoria napolitană. Aspirația nobiliară – compensatorie față de complexul nașterii nelegitime – s-a amplificat uriaș prin natura intimă a lui Matei, Ianus ale cărui două fețe îngemănate arată, una, profilul însetatului de parvenire Rastignac – cealaltă, pe al visătorului rătăcit într-un timp străin lui, don Quijotte. Căci Matei se refuză nu atît societății, cît epocii: prin însăși structura lui psihică este condamnat la anacronism, și el întoarce în trecut un ideal pe care contemporaneitatea i-l refuză implacabil. Trecutul i-a fost idee fixă toată viața: la 14 ani umple caietele de școală cu steme nobiliare; matur – studiază heraldica, încercînd stabilirea unei terminologii românești. Aplicarea către istorie este deci temperamentalăși programatică totodată, dar, în ciuda unei erudiții adesea cam rococo, Matei ajunge nu un istoric (istoria presupunînd o structură, o organizare prin prisma unei viziuni), ci un maniac al amănuntelor de culise („la petite histoire”), prin ele voind să-și răscumpere întîmplătoarea naștere în veacul al XIX-lea. Căsătoria l-a scutit de tracaseriile vieții practice, lăsîndu-l să cutreiere în reverie de-a lungul timpului, devenit reversibil. Noblețea pe care și-o afirma, neautentică, trebuia probată prin ceea ce aristocrația are specific în ochii vulgului. Insul s-a făcut închis și distant: ținea un jurnal personal în franțuzește, se îmbrăca voit vetust, își compusese o mască rece și impasibilă. Este deci de observat că Matei s-a format prin mimetism invers față de sociabilitatea și de realismul ostentativ al tatălui, tot așa cum acesta privise cu ochi atent lirismul contemporanilor săi, tocmai spre a se distanța de el: aici se află semnul personalității funciar polemice pe care o avusese și Ion Luca. Ironia destinului a vrut ca fiul său cel mare să fi moștenit doar virtuți de condeier – și deloc simțul ridicolului.
Despre mezin, Lucky, autor de versuri moderniste (publicate în volum mult după dispariția lui, abia în 1972, prin grija lui Barbu Cioculescu) și coautor al unui roman (în colaborare cu un fiu al lui Constantin Dobrogeanu- Gherea), aflăm că a fost „un virtuos care se încerca pe toate instrumentele și claviaturile cu aceeași dexteritate, în căutarea nu atît a unei fixări poetice, cît în aceea de sine, în haosul contemporaneității”. Descrierea e definitorie.

_________
1 Șerban Cioculescu, Viața lui I. L. Caragiale, București, Ed. Fundațiilor Regale, 1940, p. 5.
2 Cf. I. L. Caragiale, Din carnetul unui vechi sufleor.
3 E. Lovinescu, Cei trei Caragiale: Ion, Luca, Matei, în Memorii, III, București, Ed. Adevărul, 1932, pp. 13-19.
4 Cf. Ș. Cioculescu, O „ediție critică” (despre ediția Eminescu publicată de Institutul de Literatură al lui Mihail Dragomirescu), în „Revista Fundațiilor Regale”, 1937, nr. 10, și corespondența cu Perpessicius, în Caietele Eminescu, București, Ed. Eminescu, I, 1972, pp. 289-316.
5 M. Dragomirescu, Critică, II, București, 1928, p. 124.
6 E. Ionesco, Notes et contre-notes, Paris, Gallimard, 1962, p. 118; despre fondul clasic al lui Ionesco, cf. op. cit., p. 110: „Finalmente, sînt pentru clasicism: asta înseamnă avangarda. Descoperirea unor arhetipuri uitate, imuabile, înnoite în expresie: orice adevărat creator este clasic.” Cum se vede, Ionesco teoretizează un fel de clasicism „sans rivages”.
7 Titlul schiței lui Courteline aduce cu maliție în lumea burgheză, un secol mai tîrziu, cuplul de adolescenți-eroi ai unui amor cu final patetic din romanul cu mare succes în epocă Paul et Virginie al lui Bernardin de Saint-Pierre, de la finele veacului XVIII.
8 Vz. selecția memorialistică publicată de Șt. Cazimir, Amintiri despre Caragiale, București, Ed. Minerva, 1971.
9 Cf. E. Lovinescu, Caragiale, în Critice, III, București, Institutul de Editurăși Arte grafice Flacăra, 1915, p. 26.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara