Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Caragiale în parlament de Ştefan Cazimir


Titlul acestor însemnări poate genera o confuzie; trebuie deci s-o înlăturăm din capul locului. Nu va fi vorba despre momentele involuntar caragialeşti consumate în incinta parlamentului, ca - de pildă - o digresiune istorică (se poartă mult digresiunile istorice) despre fuga lui Dimitrie Cantemir în... Uniunea Sovietică; sau evocarea unei catastrofe din Valea Jiului, "la care a participat şi dl deputat Ion I. Brătianu"; sau admonestarea în aceşti termeni a unui interlocutor cam agresiv: "Intervenţiile pe ton ridicat vă rog să le faceţi în scris!" Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe...
Nu va fi vorba despre astfel de lucruri, ci despre acele momente în care prezenţa lui Caragiale în forul legislativ s-a manifestat prin textele şi prin ideile lui, folosite deopotrivă ca argument şi ca agrement. Parcurgerea colecţiei Monitorului oficial ne oferă în acest sens numeroase exemple.
Glasul lui Caragiale s-a făcut auzit întîia oară la 11 iulie 1990, în prima şedinţă a Adunării Constituante, prin citarea unui articol al său, intitulat Cerc viţios. În 1875, îşi amintea scriitorul, liberalii aflaţi în opoziţie combăteau vehement guvernul conservator, iar în 1887 conservatorii, aflaţi la rîndul lor în opoziţie, combăteau guvernul liberal. Acuzaţiile pe care şi le aduceau reciproc erau însă identice, identice fiind şi concluziile de ordin tactic: guvernul "calcă Constituţia de sus în jos" - o călcăm şi noi de jos în sus. El o calcă spre a se ţine la putere în ciuda ei şi a noastră; noi o călcăm ca să-l răsturnăm, şi în ciuda lui să restaurăm domnia ei! Adică, mai scurt: el o calcă de dragul lui, noi o călcăm de dragul ei!". Dar, spune mai departe scriitorul, şi aici tonul lui se încarcă de gravitate, "ar fi vremea să se părăsească în politica statului român jocul călcărilor periodice şi reciproce de Constituţie", pentru că în ţara asta "mai este şi un popor întreg care stă acasă cinstit şi munceşte ca să trăiască, care doreşte şi are dreptul a dori să se bucure de binefacerile culturii şi progresului modern" şi care "va ruga frumuşel pe călduroşii amanţi ai Constituţiei să aibă pentru dînsa mai puţină iubire şi mai mult respect".

La 1 noiembrie 1990, în şedinţa comună a celor două Camere, s-a evocat un crîmpei din Conul Leonida faţă cu reacţiunea. "Un lucru nu-nţeleg eu", mărturiseşte coana Efimiţa. "Daco n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetăţenii leafă?" Iar conul Leonida o lămureşte: "Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme..." Pe marginea acestei memorabile replici, Ibrăileanu nota cu îndreptăţire: "E şaiciţ concepţia noastră a atotputerniciei statului, e sentimentul nostru că statul e părintele nostru, cînd binevoitor, cînd tiran, e acea stare de suflet care ne face să-l ocărîm mereu că nu ne dă cît trebuie, fiindcă niciodată nu ne ajunge cît ne dă, şi care ne face să fim veşnic opozanţi (dovadă numărul şi tirajul ziarelor "de scandal"), dar, în acelaşi timp, "la urnă", să fim veşnic guvernamentali, ca nişte copii cîrtitori, dar în definitiv fricoşi, dacă nu respectuoşi faţă de părintele nostru, în afară de care nu există nici o salvare."
La 17 decembrie 1990, din nou într-o şedinţă a Camerelor reunite, Caragiale a combătut pretenţia zgomotoasă a unora de a se ţine alegeri anticipate: "Parlamentul a fost ales ca să lucreze. Parlamentul lucrează şi va lucra în continuare pînă la încheierea mandatului său. Atunci, de bună seamă, stimabile, vom merge din nou la urne; "d-ta o să-ţi pui candidatura, o ştim; eu ţi-o declar că mi-o pui pe a mea... luptă electorală! şi ştim că lupta electorală este viaţa popoarelor... De ce te revolţi contra adevărului?" (O scrisoare pierdută, actul III, scena III).
La 27 februarie 1991, cînd în Constituantă unii parlamentari au susţinut necesitatea unui referendum privind forma de guvernămînt a ţării, Caragiale a evocat amintirile sale despre plebiscitul din 1866: ""Grand Hôtel" stă pe maidanul unde ne jucam în copilărie. Parcă văz încă maidanul plin de popor înghesuindu-se la o masă, pe care o săptămînă a stat zi şi noapte o condică enormă deschisă. Era după 11 fevruarie. De cîte ori ieşeam de la şcoală, iscăleam toţi da, şi fiecare de mai multe ori... De mici aveam sentimente civice în oraşul meu natal!"

La 2 iulie 1991, pe marginea unui articol al legii adunărilor publice, prin care se interzicea organizarea de contramanifestaţii concomitente, prevedere sinonimă cu ipoteza unei perfecte unităţi de convingeri a participanţilor la o adunare, dacă nu de-a dreptul cu interdicţia de a se formula opinii divergente, Caragiale şi-a exprimat, în chip firesc, nedumerirea: "Cine ştie dacă nemeresc să mă adresez în mulţime cuiva de aceeaşi părere cu mine; şi-n astfel de împrejurări, un om ca mine, care nu înţelege mîndria eroismului civic, trebuie ori să discute cu oameni de aceeaşi părere, ori şi mai bine să n-aibă nici o părere. Dar dacă n-ai nici o părere, în astfel de împrejurări, cînd mai toată lumea are o părere, eşti în primejdie să superi pe oricine are una." Textul a apărut iniţial în Universul la 10 martie 1900, fiind inspirat de o manifestaţie antiguvernamentală în chestiunea monopolului băuturilor spirtoase.

O altă intervenţie în spirit caragialesc s-a consemnat în şedinţa Camerelor reunite din 29 octombrie 1991, pe marginea propunerii primului-ministru ca alegerile locale să se ţină la 15 decembrie. Întrucît argumentarea premierului invocase şi sugestiile unor ambasadori străini, un deputat a ţinut să declare: "De curînd, şeful unui partid născut după alegeri a efectuat o vizită la New York. Exact în aceeaşi zi am efectuat şi eu o vizită la Ploieşti. Afinitatea celor două oraşe este cunoscută de toată lumea: în ambele există cîte o statuie a Libertăţii. Nimeni nu va crede totuşi, pornind de aici, că soarta Americii se decide la Ploieşti sau că soarta României se decide la New York. Să-şi vază de trebile ei America. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu... N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre."
La 10 decembrie 1993 a fost citată, în dezbaterile Camerei, schiţa Atmosferă încărcată, prin care Caragiale indica, drept reţetă a aflării adevărului, efectuarea unei medii aritmetice între datele oferite de presa opoziţiei şi cele din presa guvernului: "Invocarea acestui text în discuţia de astăzi nu e nici premeditată, nici întîmplătoare; ea este inevitabilă. Pentru că am aflat cu toţii, din comunicatul PD (FSN), că, în episodul de la Alba Iulia, liderii partidului respectiv erau însoţiţi de circa 2000 de simpatizanţi. Iar comunicatul pe aceeaşi temă a prefectului de Alba afirmă că fruntaşi PD (FSN), PL '93 şi PAC erau însoţiţi de circa 60 de membri şi simpatizanţi. Dacă aplicăm metoda lui Caragiale, media ar fi de 1000 şi ceva.[...] "Oratori, ridicaţi-vă glasul! Gazetari, ascuţiţi-vă pana! Caragiale e cu noi!"
La 17 februarie 1991, în dezbaterea Regulamentului Camerei Deputaţilor, la spinoasa problemă a plăţii concediilor parlamentare, a fost citat un text parodic, publicat de Caragiale în Claponul (1877), prin care parlamentul otoman decidea: "Cît ţin vacanţele parlamentare, senatorii şi deputaţii primesc diurna întreită ca pe timpul sesiunii." Hotărîrea fusese adoptată cu unanimitate plus un vot: preşedintele votase de două ori.
Caragialismul ca trăsătură inalienabilă a vieţii politice româneşti a ieşit puternic la iveală în dezbaterea de la 13 decembrie 1994, avînd ca obiect ridicarea imunităţii unui deputat: ""Şi Caţavencu mă-njura?", îl chestionează Tipătescu pe Pristanda. Iar acesta din urmă confirmă: "Grozav coane Fănică, pe guvern şi pe dv..."". În raportul adresat ministrului Justiţiei, procurorul din Telegrame consemnează: "Agrisorul plecat înjurînd ameninţînd guvern de bandiţi, propriile cuvinte". În întîlnirea cu alegătorii din Sibiu de la 30 iulie a.c., domnul deputat R.L. declară la rîndul său: "Asta nu înseamnă altceva decît că cei care guvernează sînt nişte tîmpiţi! Şi este un lucru demonstrat că aşa şi sînt - o adunătură de borfaşi şi de incapabili!" Cazul pe care îl dezbatem astăzi aparţine deci unei tradiţii şi ilustrează o continuitate. Putem sau nu retrage imunitatea deputatului. Dar ceea ce nu-i va contesta nimeni este meritul de a fi demonstrat perenitatea lui Caragiale." Deputatului cu limbaj colorat nu i s-a ridicat imunitatea, el fiind sancţionat în schimb, în următoarea sesiune a Camerei Deputaţilor, prin alegerea ca secretar al Biroului permanent.

Într-o seară de iarnă de la începutul veacului trecut, Caragiale şi-a deschis inima într-o convorbire cu Constantin Stere: " - Dragă Costică, ştii ce dorinţă mi-a mai rămas în viaţă? Pariez că n-ai să ghiceşti. Să-ţi spun eu care mi-i idealul: să fiu deputat sau senator... să ajung parlamentar... să mă numesc "alesul naţiunii"... să jur pe "constituţiune"... să apăr "sfînta constituţiune"". Pe o cale indirectă şi cu o întîrziere de peste opt decenii, acest vis s-a realizat.