Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Cartea de la Uppsala de Gellu Dorian

Dacă lui Iulius Apolsin i se părea în orice moment firesc ca toate cîte îi treceau prin cap să se fi întîmplat sau, mai grav, să se întîmple, mie – căruia orice faptă din lumea asta nu-mi era necunoscută, aşa cum şi cele inventate, de asemenea – nu-mi surîdea cîtuşi de puţin ideea ca unui om, fie el şi extrem de dotat, să-i stăruie în cap să pună în aplicare ceva atît de inoperant, zău aşa, cu atîta încrîncenare şi supărare pe cei care nu-i luau în seamă teoriile.
Toţi cei care se ocupaseră cu aşa ceva greşiseră, falsificaseră totul cu bună ştiinţă, iar numele acestora nu puteau fi decît indezirabile. Modul cum el le trata, de parcă le-ar fi citit cu atenţie toate cercetările în domeniu, era şi singurul demn de luat în seamă. Eu mă făceam că ascult cu atenţie şi, din păcate, îl mai şi aprobam, dintr-o oarecare jenă care nu doream să se vadă pe chipul meu.
Era convins că după ce Alma, alias Riama Şancri, ascunsă într- unul din apartamentele din Duane House, va termina traducerea acelui op achiziţionat de el dintr-un anticariat din Uppsala, ultima mare surpriză şi sursă în domeniu, neutilizată de nici un istoric, lumea, nu toată, dar cel puţin cea din jurul lui, dacă nu cumva şi cea care lîncezeşte pe malurile Dîmboviţei, se va schimba. Ori nu avea dimensiunile fenomenului de foarte mult timp clasat de istorici, ori dorea să se impună cu orice preţ (ba chiar pentru a-şi căpăta notorietate profesională în domeniu, a stat trei luni la Oxford, asistînd la mai multe cursuri de istorie antică, cu precădere la cele care aveau în vedere zona pelasgică, triburile pre-tracice şi nordice, printre care, în timpul discuţiilor aprinse cînd venea vorba despre acest subiect, victoria lui Dromihete asupra lui Lisimah îi dădea un aer de netă superioritate, pînă la Imperiul lui Burebista şi luptele disperate ale lui Decebal cu imperialiştii romani etc.), procurîndu-şi, nu cu bani puţini, o diplomă de cercetător în istoria antică, pe care, pentru a mă convinge de ştiinţa lui, acum mi-o arăta cu insistenţă. Era amuzant şi, totodată, demn de milă. Însă ferească Dumnezeu să i-o spui, m-a avertizat Teofil. Se va face foc şi cu greu îi vei mai trece pragul.
Atunci nu ştiam despre ce fel de preocupări ale lui Iulius Apolsin era vorba. Abia de mi-l mai aduceam aminte de pe vremea cînd, întîmplător, l-am cunoscut la Tulcea. Cred că nici nu i-am reţinut numele, care, atunci cînd l-a pronunţat Teofil, nu mi-a spus nimic. Abia cînd am dat ochi în ochi, totul mi-a fost limpede, deşi, ca să privesc iarăşi prin ochiul meu mereu deschis, părea şi el un ins ca oricare altul, mai ciudat totuşi decît mulţi alţii, căruia nu-i luasem în serios faptele sale. Deşi un gînd ca acesta, menit să modifice în mare parte ceea ce şi eu credeam că nu este îngăduit, putea chiar şi mie să-mi atragă atenţia că am de a face cu cineva care vrea să-şi ia joaca în serios. Şi asta o vedeam pe chipul încordat al Almei, care, sechestrată de nevoie în acel apartament, trudea zi şi noapte la cartea pe care, tălmăcită dintr-o latină cu mari probleme de adaptare (practicată de un învăţat nordic din secolul şaptesprezece, Carolus Lundius), dorea să o intituleze pe scurt, fără acel titlu lung ce stăruia pe coperta originalului văzut în acel anticariat din Uppsala, Zamolxis – primul legiuitor al geţilor. Şi cum, în acel păienjeniş din imensul bloc de trei sute de apartamente – ştiu şi eu, poate mai puţine, poate mai multe, dar mie mi se părea colosal, în care locuiau poate o mie sau două de oameni, dintre care cinci sute erau români, aşa cum mi-a spus Conu Nedu, căruia, ca şi mie, îi plăcea să fabuleze, dar nu chiar fără motiv –, toţi cei care-l locuiau îşi vedeau de-ale lor, nu mi s-a părut că Alma ar face ceva ce ar urma să fie ieşit din comun. Iulius îmi povestea despre treaba pe care aceasta urma să o ducă la bun sfîrşit pînă la finele anului ca despre ceva extrem de secret, despre care nimeni nu trebuie să afle decît atunci cînd el va hotărî. Părea că întreaga soartă a celor care locuiesc în acel bloc depinde de ce va face Alma şi de ceea ce el va decide în clipa cînd va fi pregătit să scoată totul la iveală.
Mie mi se părea mult mai important chinul lui Nedu – Conu Nedu, cum îi plăcea şi lui să-i spun – sau ceea ce cu dramatism şi inconştienţă trăia Colette, decît ceea ce buchisea, fără să dea vreun semn de viaţă, Alma.
Aceasta fusese adusă aici pe nesimţite. Iulius Apolsin l-a rugat pe Mister Baciu să nu sufle nimănui nicio vorbă. L-a şi uns cu niscaiva verzişori, nu puţini, pentru a fi sigur că acesta îşi va ţine gura. Şi de ce ar deschide-o, cînd îi intrau într-o lună peste o mie cinci sute de dolari în cont. Nedu, ai cărui ochi vedeau totul, simţise ceva. A încercat să-i spună lui Colette, dar aceasta l-a repezit, ştiind că Mister Baciu o ţine acolo cu mari eforturi, veniturile ei neacoperind cheltuielile cu chiria şi celelalte cîte mai veneau pe bill-uri lună de lună. Nu că îi plăcea să ştie totul îl făcea pe Nedu atît de curios, ci faptul că Iulius Apolsin, cînd intra în building şi dădea nas în nas cu el, nici nu-l băga în seamă. Or, el era veteranul din acest bloc şi cunoştea pe majoritatea celor care-şi duceau veacul în Duane House, nu numai pe români, ci şi pe mexicani, că ăştia deţineau ponderea chiriaşilor, cacaroci, cum le spunea Mister Baciu, dar şi pe jamaicani, pe dominicani, filipinezi, chiar şi pe cele cîteva familii de chinezi care s-au oploşit acolo de ceva timp. Lucru nu prea bun, cum i-a spus acesta patronului, pentru că după aceste familii vor veni şi altele şi apoi altele şi altele, aşa cum au făcut peste tot, iar Astoria părea nu pînă demult inaccesibilă gălbejiţilor. Dar atîta timp cît îşi plăteau chiria şi celelalte angarale, lui Mister Baciu nu-i păsa ce fel de naţie de om stătea cu chirie în blocul lui. Astfel că, în imaginaţia mea, dar în convingerea celuilalt care privea de peste timp şi de sus toate, locul părea asemănător cu Ziguratul, iar limbile vorbite făceau din acesta un adevărat Babilon. Că dacă ar fi să vă povestesc, Domnule, tot ce ştiu despre acest building, care nu mai arată nici el ca acum treizeci de ani, cînd am venit eu aici, ar trebui să mai trăim o viaţă, îmi spusese Conu Nedu atunci cînd mi-a făcut, pur şi simplu, cunoştinţă cu blocul în care el îşi petrecuse mare parte din viaţa asumată ad-hoc, după ce s-a hotărît să fugă din ţară. Mi-a prezentat ditamai clădirea, în formă de L, cu latura lungă pînă la cealaltă stradă, 53, iar cea scurtă spre cimitirul în miniatură despre care v-am povestit, ca pe o fiinţă vie, urmînd ca eu aşa să-l consider de aici înainte. Viaţa lui se confunda cu viaţa buildingului, care avea, totuşi, o respectabilă vîrstă, fiind aici de pe la începutul secolului. Că n-a fost deloc simplu să o las pe mama, femeie cu destule probleme, fără pensie, doar pe seama fraţilor adventişti, şi s-o iau înot peste Dunăre, prin Iugoslavia, noroc de fraţii din locurile pe unde m-am adăpostit, că altfel nu mai ştia nimeni de mine acum, şi să ajung în Italia, ca un pui de bogdaproste, de unde, cu ajutorul Domnului, mă găsiţi aici, în acest building, în care am văzut pe mulţi intrînd pentru prima dată şi ieşind pentru ultima oară. De la 6L, că deasupra mea mai sunt încă patru nivele, mă uit în cimitirul vechi de alături, vechi de peste două sute de ani. Era vorba de acelaşi cimitir de care îmi vorbise zilele trecute şi Iulius Apolsin. O comunitate de amishi avea grijă de el. Dar nu asta îl impresionase pe Conu Nedu atît de mult, acele cîteva lespezi de piatră cu înscrisuri pe ele, nici măcar anul ce se mai distingea bine de pe o lespede, 1776, ci fluxul de lume care a trecut prin acel bloc. Domnule, mulţi, foarte mulţi inşi trec prin acest building, deşi pare că nici nu este locuit. Cu toţi, dar absolut cu toţi, am deschis o vorbă, despre orice, un salut, dar cu acest Iulius Apolsin, care trece pe lîngă mine ca şi cum nici n-aş exista, nu am reuşit să vorbesc. Are pe cineva aici, în bloc, o amantă adusă din ţară, pe care nu o scoate în lume. Aduce din cînd în cînd un medic, tot un descreierat ca el, să-i facă chiuretaje, că nu văd pentru ce ar veni. La acel medic mai merg şi eu din cînd în cînd, că acolo am asigurarea, iar vîrsta şi necazurile îşi cer drepturile. Însă cînd vine cu Iulius Apolsin, mare oceanolog la Acvariul Astroland la care am să vă duc zilele astea, nici el nu salută. Am decis să nu-i salut nici eu. Şi i-am dat dreptate. Dacă aşa au hotărît ei… Nu e aşa, Domnule, cînd este vorba de o comunitate, nu trebuie să te izolezi de ea, să o ignori, să te crezi deasupra tuturor şi mai ales peste un muncitor care-şi cîştigă existenţa în mod cinstit. Am văzut că nici pe Colette nu o salută. Şi ea este profesoară de franceză. Este drept că acum îngrijeşte o fostă amantă a lui Onasis, dar nu despre asta este vorba, ci despre demnitatea fiecăruia pe care nu are dreptul nimeni să o încalce. Mai ales că noi nu suntem atît de mulţi încît să ne putem ignora. O să ţi-l prezint într-o zi pe marele nostru şef, Iustin Canafu. La el poţi intra oricînd. Poţi discuta orice. Salută de cum te vede, el primul, să nu i-o iei tu înainte. Pe cînd acest Iulius Apolsin trece fără să dea nici măcar un scuipat pe tine. Cred că nu este bine. Iarăşi îi dădeam dreptate lui Nedu. Eram doar de cîteva zile la New York, încît, ca simplu muritor, mă aflam într-o imensă interferenţă de individualităţi care nu-şi găsiseră liantul care să le unească. Nimeni nu vorbea despre români ca despre greci sau polonezi, cehi sau chiar ruşi, ci ca despre o ceată pripăşită pe aici, dezmembrată şi gata să se auto-anihileze.
Dar ca putere ce privea totul de sus, cu o cuprindere absolută în spaţiu şi timp, totul mi se părea firesc, normal, zău aşa, ştiut, încît, atunci cînd mă descopeream neştiutor, un simplu om ajuns unde nu visase pînă nu de mult ca ochii lui să clipească, mă înfricoşam de cît de josnică putea fi existenţa umană şi, totuşi, cu cîtă măreţie privea spre mine, spre ceea ce eu am făcut de atîta amar de ani. Am ascuns o întreagă istorie, pe care unii ca Apolsin vor să o dea la iveală. Alţii ca Nedu nu o vor înţelege niciodată, pentru că acest fel de oameni nu trăiesc decît pentru ei momentele de fiecare zi, fără o realitate a trecutului, aşa cum le-a fost prezentată, fals de cele mai multe ori, fiindu-le indiferent unde trăiesc, în ce lume şi mai ales în ce spaţiu istoric. Dar mie, cu toate astea, Nedu mi se părea mai firesc decît Apolsin, care dorea să doteze prezentul cu un trecut de care nu a avut parte, deşi poate multe adevăruri pot fi găsite şi în spusele lui, trecut imaginat de el din diverse surse la care credea că a ajuns primul. Suferea de un soi de protocronism, care, nici în cele mai bune intenţii ale lui, nu a făcut bine. Că mare scofală, Domnule, cine a fost mai întîi, oul sau găina? concluzionase Nedu, fără să-mi prezinte teoria lui Apolsin, ca şi cum eu aş fi fost la curent cu aceasta.

Teofil îmi prezentase într-un fel lumea în care el venise de mai bine de zece ani. Ca preot cunoscuse destul de mulţi oameni care i-au cerut ajutorul. Misia lui aici era să păstreze credinţa ortodoxă pe lîngă tot felul de religii şi credinţe susţinute financiar din greu, cum ar fi islamismul, nu cel politic, devastator în aspectele lui extremiste, fanatice, ci cel originar, sau, cea mai periculoasă pentru americani, cea practicată de musulmani în forma ei ascunsă şi agresivă, răzbunătoare din te miri ce, din care se iveau cei mai de temut terorişti. În timp ce Iulius Apolsin nici nu-mi vorbise despre ea, ci despre o altă lume îndepărtată pentru care se pare că trăia. Citise cît a stat la Oxford – într-un curs al lui John Bold, care prezenta şi cărţile lui Jeoannes Magnus, Historia de omnibus Gothorum Sueonumque regibus, apărută la Roma în 1554, unde erau menţionate pentru prima dată şi legile lui Zamolxis, dar şi cartea lui Bonaventura Vulcanius, De literis et lingua getum sive Gothorum, apărută la Lyon în 1597, în context cu Codex Argenteus, care avea la bază Biblia lui Wullfila din 460, scrisă în alfabetul getic din care s-a născut cel gotic, surori mai mari ale alfabetului grecesc, cum îi plăcea să spună, cînd era convins că şi dacii din care el se trăgea se folosiseră de acel alfabet nordic – scrisoarea lui Joannes Axehielmus către Carolus, prin care acesta îl felicita pentru cartea despre Samolse (că aşa se scrie acest nume, cum afirma asesorul în scrisoarea sa), cel care a dat primele legi scrise ale omenirii. Ochii i se făcuseră cît cepele şi, ştiind de cartea acestuia de pe internet, cum că se află într- un anticariat din Uppsala, nu s-a uitat la bani şi a cumpărat-o, pentru a găsi acolo răspunsurile la întrebările pe care şi le punea. La acele întrebări avea un singur răspuns, pe care acum dorea să-l fortifice cu cartea pe care o tălmăcea în mare secret Alma. Nu mai trăia decît în acel trecut, mutîndu-şi, zău aşa, pentru acele zile existenţa în secolul al XVII-lea, cînd Carolus Lundius îşi începea lucrarea cu fraza pe care i-o oferise acum ca argument de lucru Alma: „Tăbliţele cerate împreună cu celelalte manuscrise, atunci cînd vorbesc despre originea legilor paternale, fac referire la Salmose.” Şi de aici fiecare frază era savurată de Iulius Apolsin ca şi cum ar fi fost scrisă atunci şi neapărat pentru el, pentru preocupările sale, mai ales că dedicaţia autorului către rege suna de-a dreptul imperial: „Prea Strălucitului şi Prea Puternicului Principe şi Stăpînului, Carol al XI-lea, Rege al sueonilor, goţilor şi vandalilor, Marelui Principe al Finlandei, Duce al Scandinaviei, Estoniei, Livoniei, Careliei, Bremenului, Verdenului, Stetinului, Pomeraniei, Cassubiei şi Vandaliei, Principe al Rugiei, Ingriei, Stăpîn al Vismariei şi deopotrivă al Comitatului Palatin Rhenania, Duce peste Munţii Bavariei, Jullich şi Clivie, Prea Credinciosului şi Fericitului August, Prea Bunului meu Rege şi Stăpîn, Prea Strălucit şi Prea Puternic Rege, Prea Blîndule Stăpîn!”, la care poemul de laudă de la începutul op-ului suna ca o muzică adusă falei, dreptăţii şi iubirii, în care numele de Udarlica, regina, venea să ungă inima regelui căruia ploconirea adusă atunci ar suna acum ca o imensă umilire pentru orice poet care şi-ar închina versurile unui mare conducător, căci aşa şi suna în final „Cu o credinţă foarte devotată şi foarte supus cît voi trăi Carolus Lundius.” Or, orice supunere de acest fel acum, mai ales cînd se gîndea la cîte osanale făcuseră poeţii lui Ceauşescu, ar fi condamnată şi luată în zeflemea, iar poetul respectiv pus la zid. În timp ce Nedu pulsa la viaţa din jurul lui ca unul care ştia să-i ia cel mai bine pulsul şi era sigur cine va reuşi să se integreze în această lume şi cine nu. Aşa cum făcuse Colette care părea aşezată în apartamentul ei în care, cînd se întorcea de la job, vorbea despre o altă lume prin care trăia, nu se ştie dacă în vis sau în realitate. Şi cîţi alţii ca ea, inşi pe care-i vedeam, din uşa atelierului lui Nedu, intrînd în bloc, cărînd cu ei singura speranţă ce le mai rămăsese, liniştea nopţii în care vor dormi şi cea a zilei de mîine cînd vor lua-o de la capăt într-o junglă ce nu semăna cu raiul ciumat de acasă de care fugiseră şi care le stăruia în minte ca o piatră de moară căreia îi spuneau dor, junglă pe care nu o vor părăsi atît de uşor, ţinîndu-i aici demnitatea pe care şi-o înlocuiseră cu dorinţa de a supravieţui cu orice preţ, unii pentru a se întoarce plini de sine şi altfel de oameni, alţii retraşi într-o aşteptare în urma căreia nu vor mai simţi nimic.

De altfel, fericirea avea acolo alte dimensiuni, cel puţin în acele zile, cînd Crăciunul îi aduna la un loc pe românii care doreau să se întîlnească fie la Teofil, la sala socială după ce asistau la slujba pe care acesta o ţinea în biserica pe care el o înfiinţase, stînd cu chirie la un aşezămînt anglican din Astoria, foarte aproape de Duane House, păstorită cu mare libertate de Phader Thomas, fie la biserica părintelui Ursachi sau cea a lui Ledea, ori, cei din clanul lui Iulius Canafu, unde mergea şi Nedu, la Casa de Adunare din Phlashing, sau tinerii, la discoteca din Sunnyside, ori la Casa Românească, la Sir Vasile, ori la Harmony, iar cei mai înstăriţi, la Cornel, cei din Queens, pentru că la cei din Manhattan nu ajunsesem încă. În acea seară venise şi Alexia. Îngrijea nişte bătrîni evrei din Long Bice. Din cîte se lăuda, putea veni cu tot felul de bunătăţuri de acolo. Însă i-a fost greu să care. Colette ştia că niciodată aceasta nu a venit cu ceva în mână de acolo. Alexia era sigură că găseşte de toate aici. Şi acum bucătăria lui Colette era burduşită. Conu Nedu mă luase la Cosco să facem cumpărăturile pentru Crăciun. Avea un stil groaznic, cînd făcea aprovizionarea. Am luat două cărucioare şi am început să clădim în ele de toate. Nu mînca pui congelaţi. Spunea că sunt doldora de steroizi, că sunt îngrăşaţi în două luni, să ajungă la două kilograme bucata. Că altfel cum să hrăneşti atîta amar de lume, îmi spunea. Şi avea dreptate. În schimb am luat peşte. Îi plăcea păstrăvul. Am pus în căruţ trei caserole mari. Păi nu ajung, Domnule… Mai luăm încă trei… Şi mai arunca încă trei caserole în căruţ… Le privea cu admiraţie şi oarecum îngrijorat. Cred că nu ajung. Să mai luăm şase… Nu-i cunoşteam stilul. Însă începea să mă amuze progresia cu care înmulţea fiecare produs. Dorea să arate că nu este zgîrcit. Dar m-am convins de maniera lui, ce părea a unui nesăbuit, cînd am ajuns la standul cu fructe. Douăzeci de bax-uri de portocale. Să fie! Alte zece bax-uri de grepfrut. Face bine la ficat. Avea regulile lui. Ciocolată, cîteva pachete. Pîine, nici nu mai ştiu. Cele două cărucioare se umpluseră. Şi încă nu pusesem totul în cele două cărucioare. Preparate de carne, a luat doar pentru noi. El nu mănîncă aşa ceva. Părea că se hrăneşte sănătos. Şi-a luat tot felul de deodorante. Mi-a luat şi mie un pet de Listerin, că după ce vom mîncă peşte cu usturoi, o să ne pută gura, iar aici dacă miroşi a usturoi, nu poţi ieşi în lume. Ce ştiu ăştia ce-i sănătatea, beau cola şi mănînca hot-dog la loc comanda, din fuga calului, că altceva nu ştiu, comenta el, crezînd că astfel de informaţii e bine să le ştiu. Le ştiam, dar părea că exagerează cu această generalizare.

(Fragment din romanul Duane House. Cartea de la Uppsala, în lucru)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara