Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Cartea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut de Cosmin Ciotloş

Aşa e, o asemenea etichetă s-ar putea cu uşurinţă extinde peste aproape întregul context literar actual. Se publică, de o vreme încoace, tot mai mult şi mai atent faţă de legile promovării, din ce în ce mai atractiv pentru simţurile grăbite ale cititorului. Lucru firesc. La fel de firesc, dar mai puţin previzibil, e felul în care autorii încep să înţeleagă şi să înveţe din lecţia editorială. Avem volume construite riguros, puse fluent în pagină, dând seama despre un discurs extrem de unitar (în marginea tautologiei, uneori) şi de limpede. O scriitură care îşi câştigă deplina onestitate nu din motive estetice, ci din premise - să zicem - manageriale. Periculoasa şi sublima intuiţie a lui Ted Berrigan (The Business of Writing Poetry) pare să se generalizeze din carte-n carte.
Într-un fel sau în altul, cei doi poeţi la care mă voi referi în această cronică reprezintă, prin raportare la tendinţă, cazuri izolate. Mărci individuale. Şi, dacă nu m-aş feri de binarisme, poate chiar complementare. Ioan Flora şi Şerban Axinte sunt, aşadar, diferiţi prin tot. Volumele Intrarea în casă şi Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut, în schimb, se dovedesc nişte perfecte împliniri ale voinţei autorilor.
Ultimul volum?

Deşi realizată şi apărută postum, antologia de "poeme bănăţene" Intrarea în casă a fost concepută în cea mai mare parte a ei de Ioan Flora. În cea mai mare parte, spun, şi nu întru totul, fiindcă am senzaţia că există undeva la mijloc un clivaj oarecum conjunctural: ceea ce se dorise a fi o selecţie tematică din poezia lui Flora, axată pe o inventariere de atmosferă nici tocmai geografică, nici tocmai antropologică sau existenţială, devine, cum-necum, un op omagial. Fiindcă nu văd, de pildă, de ce, între fragmente critice pertinente semnate de Laurenţiu Ulici, Ion Pop, Barbu Cioculescu, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Grigurcu, Romul Munteanu, Eugen Simion, Dorin Tudoran, Traian T. Coşovei, Adrian Marino etc., apare un text confuz şi liricoid al lui Dan Mircea Cipariu.
Lăsând la o parte aceste reconfigurări mai degrabă nefericite, să încercăm să aflăm cum arată, în cuvinte, Banatul lui Ioan Flora. Ar fi naiv şi perdant să invocăm, dintr-un foc, repere topografice. Sau să ne aruncăm, neinspirat, privirea către biografia balcanică a autorului Intrării în casă. Iată, spre exemplu, un "poem bănăţean" pursânge, grefat pe schelăria unui spaţiu iberic ori - cine ştie? - sarazin:
"Pâlcuri de păduri de pin, nisipoase muşuroaie/ de cârtiţă, bujorii aceştia explodând/ de-a dreptul din aer, din neant şi noi, aidoma/ unor stâlpi şerpuiţi cu inele,/ înfipţi în carnea nisipului mustind de ape,/ noi, citind poezie cum am înălţa o casă./ cuvinte imaculate, plum­burii, ascuţite, cuvinte/ ca un pumnal de Toledo şi vastă, netedă, cenuşie,/ singurătatea şerpuind ca un bulevard me­tropolitan/ printre teii înfloriţi.//Care ne e menirea, care condiţia/ în zumzetul acesta îngrozitor, în invazia muştelor/ verzi şi grase şi mari cât pumnul,/
n-aş şti prea bine, bunul meu prieten.// De pretutindeni,/ cartea detună ca o planetă nouă, ca o mare dragoste/ în deşert."
Necesitatea separării de biografie şi de tentaţiile observaţiei directe e, din acest moment, evidentă. Pentru receptarea justă a unui volum şerpuitor ca Intrarea în casă şi deopotrivă pentru o lectură proaspătă a operei lui Flora. Începând cu Iedera din 1975 şi până la relativ recentul Dejun sub iarbă. Unde se mai găseşte Timişul şi unde Dunărea, unde a dispărut Banatul sârbesc în care, ne­precauţi, ne-am fi putut pune atâtea speranţe? În propria ficţiune, în ritmurile interioare ale fiecărui vers, în tonalitatea calmă şi caldă, în singurătatea locvace şi în jocul de atitudine în faţa tăcerilor lumii noi. De ce pumnalul vine tocmai din Toledo şi nu din Gabrovo, de-aproape? Simplu: pentru că, e un pumnal care se rosteşte, şi nu unul care se înfige. Iată o carte despre care chiar nu-şi aşteaptă nici un verdict.

Primul volum?

Pe drept cuvânt, acest al treilea volum al lui Şerban Axinte a izbutit să fie pe gustul său. După Starea balanţei (1996) şi Pragurile Apeiron (1999), Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut pare să fie o carte pe de-a-ntregul concludentă. Nu ştiu care sunt variaţiile de stare şi în ce măsură se suprapun ele unei regăsiri a esenţelor poetice, nici dacă problema se pune în termenii oscilaţiei între destinatarii actului comunicării (aşa cum, un pic cam didactic, afirmă în prefaţă Doris Mironescu). Mi se pare destul de limpede, însă, că suflul şi imaginarul textelor lui Axinte e unul neobişnuit pentru cititorul-tip de poezie de la noi. şi numai pentru el.
Fiindcă, pentru cine a ascultat ori măcar a citit versurile unor trupe ca The Doors, Pink Floyd (şi câte altele, oare?) ceea ce descoperă în Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut sună întrucâtva familiar. Un univers bizar, psihedelic, cu metafore încă nenăscute, cu un întuneric care-i este pe măsură. Şi cu reuşite punctuale demne de admiraţie. Titlul e memorabil, iar multe dintre poeme fac totul ca să nu-l dezmintă: "e foarte bine acum, când se apropie dimineaţa,/ şi tuturor ne vine să mâzgălim cu iscăliturile noastre/ monumentele din centrul oraşului/ şi să acoperim vechile nume de pe socluri/ cu zăpadă din frigider" sau "găsesc un corp de iluminat,/ îl sparg,/ îl iau acasă,/ de la mine din balcon veghează de mai multe mii de ani/ farul de la capătul lumii// gata, frate, gata, totul ţi-a ieşit aşa cum ai vrut,/ ai reuşit, asta e/ eu am pierdut, asta e/ noi doi am avut o înţelegere" sau "boala mi-a ieşit din trup prin bube supuroase,/ le ating uşor cu markerul/ ca să-mi amintesc de ele şi după ce îmi trec."
Şi totuşi, cu asemenea atuuri categorice de partea lui, volumul acesta ratează incredibil şansa de a-şi impune autorul. Sclipirile sunt prea făţişe ca să poată articula o lume călduţă, gata de locuit, apelul la stările difuze are atributele convenţionalului şi ineficientului. Mai mult, versurile sunt întotdeauna saturate de cuvinte, aşa încât nimic nu rămâne pe dinafară. Din asemenea neglijabile rezerve, paradoxal, clişeul conform căruia e foarte greu să faci uitate primele două cărţi se confirmă. Îmi place să cred că e vorba de un accident, şi nu de o regulă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara