Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Cartea la morman de Mircea Mihăieş

A venit vara şi întrebarea presantă a intelectualului aflat înaintea vacanţei începe să-mi dea târcoale: "Ce voi citi în următoarele două luni?" În jurul meu, mormane de cărţi ce-şi aşteaptă rândul îmi fac cu ochiul, oferin­du-se asemenea unor femei frumoase pe care nu ştii cum ai face nici să nu le refuzi, nici să nu le cedezi cu totul. "De ce ea, şi nu alta?" - această întrebare filozofică a unui vechi profesor ardelean, în seara dinaintea căsătoriei la starea civilă, îmi dă târcoale de fiecare dată când încerc să-mi aleg o nouă carte. Deşi mă strădui de câteva luni să stabilesc priorităţi, teancurile gata să se prăvale peste mine anulează orice posibilă ordine a lecturii.
Să vă descriu - pentru a-mi limpezi minţile - cum arată locul în care compun acest articol. În stânga, un geam - momentan având roletele trase pe jumătate. În faţă, în partea dreaptă, o uşă. În rest, de sus până jos, pe toţi pereţii, cărţi. Din nefericire, pe două rânduri. În mijlocul camerei se află un birou simplu, lung de vreo trei metri, şi el plin de cărţi şi CD-uri. În faţă, o canapea a cărei destinaţie a fost deturnată din prima clipă: n-am ajuns să mă odihnesc pe ea niciodată, pentru că din chiar ziua când am cumpărat-o a început să fie acoperită de cărţi.
În stânga şi în dreapta mea, lucrurile stau ceva mai bine. Măcar în intenţie. De-o parte, un teanc înalt cu cărţi de la Polirom. Imediat lângă ele, un teanc la fel de înalt, de la Humanitas. Al treilea e compus din cărţi de la edituri diverse, într-o ordine care-mi scapă. Le-am aşezat, probabil, după cum le-am primit sau cumpărat. De cealaltă parte, patru turnuri înalte de celuloză. Tot "polirom"-uri, tot "humanitas"-uri, dar şi o grămadă de cărţi în engleză. Una din ele mă terorizează de câteva luni: "Against the Day", ultimul roman al lui Thomas Pynchon. Are aproape o mie şi o sută de pagini, format mare şi scris mic. Am reuşit să citesc vreo cinci capitole, dar mi s-au părut perfect indigeste.
Era cât pe ce să dobândesc complexe din cauza acestei cărţi: într-o zi, Adriana Babeţi mi-a povestit că un doctorand al ei citea "cu infinite delicii" cărămida pynchoniană, ceea ce m-a făcut să mă simt total expirat. Am reînceput lectura, dar n-am reuşit să depăşesc performanţa anterioară. M-am reechilibrat spectaculos când fostul meu profesor de literatură americană, Marcel Corniş-Pop, aflat într-o vizită meteorică prin România, m-a calmat definitiv: "Dragă, e-o carte de-o rară stupizenie. Am aruncat-o şi eu cât colo după vreo sută de pagini. Habar n-am ce-a vrut să demonstreze. E-o simplă maşinărie de produs cuvinte!"
Deocamdată, părerile magistrului meu ţin loc de alibi cultural. Am să-l păstrez pe altminteri genialul Pynchon în carantină, până voi găsi cele câteva săptămâni libere pe care sunt obligat să i le consacru în exclusivitate. Până atunci, ştiu cu ce am să mă consolez: cu ultimul roman al lui Michael Ondaatje, "Divisadero", cu o carte amânată şi ea de vreo doi ani, "Europe Central", a lui William T. Vollmann (acesta, probabil cel mai viguros urmaş al lui Pynchon), cu ultimul (de fapt, primul) Truman Capote, "Summer Crossing" (tradusă între timp, fulgerător, şi în limba română) şi cu o de asemenea amânată carte a lui Doris Lessing, "The Sweetest Dream" (aş fi citit-o încă de-acum cinci ani, când a apărut, dar mi-am procurat-o abia acum. Sunt extrem de curios cum a rezolvat uriaşele probleme autobiografice transpunându-le în regimul ficţiunii. Cartea ar fi trebuit să fie partea a treia a memoriilor sale - după "Under My Skin" şi "Walking in the Shade - pe care n-a mai avut îndrăzneala să le aducă la zi, de teama "de a nu răni persoane vulnerabile"). Aştept nerăbdător şi noua carte a lui Tracy Chevalier, "Burning Bright", tot un roman istoric, inspirat de biografia lui William Blake.
Mi-am propus, vara asta, să citesc şi câte ceva în franceză. Luat de val, am acordat tot mai puţin timp unei limbi căreia îi datorez enorm. Aşadar, voi reciti, cu siguranţă, măcar câteva eseuri ale lui Montaigne, dar voi relua şi cartea - care m-a cucerit - a lui Jean Lacouture, "Montaigne a cheval", o splendidă reconstituire a călătoriilor marelui moralist din Bordeaux. O voi face cu atât mai mult cu cât, îmi dau seama, francofonii şi francofilii sunt un fel de dinozauri ai epocii internetului. Un bun prieten mi-a mărturisit, copleşit de ruşine şi învins de neşansă, c-a făcut greşeala de a-i scrie câteva cuvinte în franceză unei tinere care îi furase inima şi-i ocupa toate gândurile. Răspunsul, plin de graţie, de altfel, al preafrumoasei i s-a împlântat în creier ca un pumnal: "Deşi poate par, nu sunt deloc genul francofil!" Aşa că, ăştia puţini care mai suntem "francofili", ar fi cazul, în chip de eternă consolare şi din spirit de echipă, să punem mâna pe cât mai multe cărţi scrise în limba lui Pascal şi Dumas (apropierea mi se pare perfect legitimă!)
Mă gândeam c-ar trebui să trec şi prin literatura contemporană. Poate mă înşel, dar generaţia de prozatori porniţi ca din puşcă în urmă cu vreo trei ani întârzie să confirme. Ştiu din propria experienţă ce greu e să scrii a doua carte. Prima "îţi iese" aproape fără să-ţi dai seama, a doua te chinuie de-ai prefera să mori decât să mai treci prin asemenea experienţe terorizante. Sper că tinerii furioşi ai lui Silviu Lupescu n-au abandonat chiar cu totul ideea de carieră literară, în folosul vedetariatului ieftin, dar bine plătit.
Sper, de asemenea, ca volumul al treilea al Orbitorului cărtărescian să fie pe piaţă chiar zilele viitoare. Am un fel de curiozitate plină de tensiune, pentru că ne-am afla în faţa uneia din puţinele construcţii de amploare duse la bun sfârşit de-un scriitor contemporan. Dacă las deoparte maculatura patriotard-istorică a lui Paul Anghel, autorul unui proiect romanesc pe cât de ambiţios, pe atât de inept, constat că scriitorul român se grăbeşte să-şi publice volume de "opere complete" înainte de a fi ajuns la punctul culminant al creaţiei. Exemplul a doi autori care-mi sunt dragi ca oameni, Bujor Nedelcovici şi Mircea Pora, mă înduioşază într-un mod indefinibil.
Voi citi, cu siguranţă, câteva cărţi din "Raftul Denisei", la rivalitate cu cele din "Biblioteca Polirom", girată de tânărul şi inspiratul Bogdan Alexandru Stănescu. Cum ar zice un Călinescu al epocii noastre, când cartea a ajuns o marfă la morman: nu mai citim cărţi, nu mai citim autori sau literaturi: citim de-a dreptul edituri! Sper să am timp şi pentru câteva cărţi despre Caragiale (tocmai a apărut una, pe care am sorbit-o, a Ioanei Pârvulescu, "}ara Miticilor") şi pentru Caragiale însuşi, fără care nu-mi pot imagina cum ar arăta verile mele, mai mult sau mai puţin toride. După cum nu-mi pot imagina ce s-ar întâmpla dacă n-aş reciti măcar vreo câteva zeci de pagini din cărţile mele fetiş, legate indestructibil de ideea de vară: "Ghepardul" lui Lampedusa şi "Grădinile Finzi-Contini", al lui Giorgio Bassani (deşi am greutăţi cu italiana, o minunată prietenă mi-a făcut cadou un exemplar în limba originală!) După care voi simţi, desigur, nevoia să revăd şi filmele inspirate de aceste cărţi ("Ghepardul", de Luchino Visconti, mi se pare şi acum una din primele zece capodopere ale cinematografiei, iar "Grădinile Finzi-Contini", în regia lui Vittorio De Sica, mă copleştete de fiecare dată cu o primejdioasă melancolie.)
Probabil că vara lui 2007 va trece într-un slalom printre cărţile acestea, sau altele, care se vor aduna între timp. Să ne dea Dumnezeu ochi buni sau măcar oculişti com­petenţi!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara