Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Casa cu ferestrele deschise de Barbu Cioculescu

Precum se ştie corpul omenesc se compune din două identice, însă nu simetrice părţi, lipite între ele, cel puţin într-un loc cusătura e la vedere. Cel mai bine se vede lucrul acesta studiind cu atenţie chipul omenesc, partea dreaptă în comparaţie cu cea stângă a feţei. Ele nu sunt de aceeaşi mărime, împrejurarea, de altminteri, asigură caracter fizionomiei. Anticii elevi cunoşteau, ca observatori excepţionali ai omului şi a tot ce-l specifica, acest dat, sculpturile lor redau personalitatea, aducând zeii la dimensiunea umană şi oamenii la cea divină. Doar cioplitorii din epocile timpurii ale artei greceşti modulau figuri perfect simetrice, cu aer hieratic, de altunde şi de nicăieri. Le-a preluat arta cea mai modernă...
Şerban Cioculescu avea, astfel, o pronunţată disimetrie facială, cei care-i pictau/sculptau chipul încercând s-o modereze realizau o figură abstractă. Să nu mai vorbim de cele două hemisfere ale creierului identice, în aparenţă, dar cu funcţii atât de diferite. Şi să nu pomenim, de asemenea, că ceea ce ţinea de latura stângă a fost - cam pretutindeni - considerat ca slab. Un etimologist de ocazie, de profesie miliardar şi român - din exil şi de acasă - găsise etimonul mâinii stângi, ca obosită: stanca, în latineşte. Fantezist, probabil, dar sugestiv!
Un cunoscut om de litere francez demonstra, cu fotografii, într-o celebră revistă de la finele secolului trecut, expresiile diferite ale celor doi ochi omeneşti. Unul melancolic, introvertit, neliniştit, bănuitor, altul vivace, scrutător, participativ. O realitate. Sufletul însuşi se divide la omul faustic, punând pe jar posesorul (Zwei geelen wohnen, ach, in meinem Brust!), situând insul, cu vorbele lui Arghezi, între înger şi măgar.
Aşa cum unii dorm pe o parte, iar alţii pe cealaltă, şi în politică a fi de dreapta sau de stânga ţine de factori imponderabili. în mare, sunt de dreapta tradiţionaliştii, din cetele adoratorilor trecutului mirifico-edenic, cei legaţi de ţara profundă, dinafara timpului, totuşi cândva înzestrată cu admirabile rânduieli, de o organicitate astăzi pierdută. Sunt de dreapta, dar ceva mai sus, cei ce-l consideră pe individ factor determinant al istoriei, prin efectul personalităţii, cei care jură pe elite, ca garante morale ale colectivităţii şi generatoare de cultură/civilizaţie. Insul respectat în dauna massei. Cu mefienţă faţă de progres, care poate cu destulă uşurinţă să se transforme într-o sursă de corupţie...
într-o dreaptă pragmatică se situează confortabil adepţii unei guvernări paternaliste, capabilă să ţină în frâu relele instincte ale numitelor masse, dar şi puterea devastatoare a banului. Bogatul e ţinut sub control, săracul asistat. Bogătaşului i se asigură secretul bancar, yahtul, caii de curse, săracului o pâinişoară, un acoperiş decent deasupra capului. Iar la extrema dreapta se instalează utopia, Fata Morgana unei societăţi perfecte, făcută pentru un mileniu - patruzeci de generaţii de-a lungul cărora supuşii, entuziaşti, supuşii am zis, cunosc fericirea. Cei ce se opun, din ignoranţă sau perversiune, sunt aduşi să regrete spontan.
Omul de stânga e un democrat necondiţional, încrezător în capacitatea insului uman de a accede la fericire prin înlăturarea tuturor piedicilor care, din timpi imemoriali, l-au aservit, amintindu-i la tot pasul că e o creatură dependentă, trecătoare, născută să sufere, să rabde, să aibă stăpân. Omul de stânga crede în progres, îl cultivă, acţionează în vederea construirii unei societăţi comunitare, egalitariste, ieşită din menghinea abuzivelor elite. Dacă insul stingher se înşeală, rătăcind pe drumuri labirintic greşite, massele în schimb sunt infailibile, un instinct absolut le orientează întru salvgardarea propriilor interese. Ele făuresc istoria, preferând, ca mijloc de operare, revoluţia - în faţă ies cei mai buni, care, adică îi reprezintă cel mai bine. în caz că nu trădează...
Omul de stânga vede în politică instrumentul prin care cei de soartă nedreptăţiţi - naştere în medii defavorizate, în locuri mizere şi în momente istoric nefericite sunt împinşi să-i ajungă din urmă pe răsfăţaţii aceleiaşi soarte. Se recomandă egalitarismul, ca factor de onestă împărţire a bunurilor acestei vieţi. Statul e organizat, condus şi pus în mişcare de cei fideli, idolul rămâne munca, în zilnica vorbire, cuvântul care revine este: ştiinţific.
în virtutea unei viziuni globale, toate aparţin tuturor, adică nimănui. Căci asupra proprietăţii apasă un blestem. La extrema stângă se înregimentează acele fiinţe de extracţie umană pentru care obişnuitele mijloace de reglementare politică - parlamentarism, multipartitism - sunt, în realitate, criminale strategii ale unor duşmani de moarte, pentru care nu există cruţare. Orânduirea pe care o preconizează această extremă nu se mulţumeşte cu un mileniu - ea e pentru totdeauna, o dată ce o alta superioară nu se poate concepe. O societate fără clase va cunoaşte o prosperitate nelimitată, fapt care, neîndoios îi va determina pe oameni să fie cumpătaţi, să poftească numai ce le e de trebuinţă. Cum spuneam, cele două feţe sunt identice, dar asimetrice.
într-un regim democratic parlamentar, cu îngrijorătoarele mutre ale deputaţilor şi somnolentele figuri ale senatorilor, guvernările prin alianţe de partide sunt consecinţa votului popular, care nu se mai îndreaptă spre un singur declarat salvator, chiar când are la dispoziţie candidaţi de talia unui C. V. Tudor, Dan Voiculescu mai nou dl Mircea Geoană, deocamdată cadet plin de râvnă. Cu partide care au câştigat voturile a un sfert sau o treime din popor a luat naştere, în 2004, Alianţa Dreptate şi Adevăr, cu două formaţiuni de bază întocmind un corp asimetric, dar cu jumătăţi aproximativ egale. învinsese gândul că, înlăturând talaşul lungilor guvernări iliesciene calea spre intrarea în Europa va fi înlesnită, că se va pune capăt unei sufocante corupţii, că, în sfârşit, va lua sfârşit prea lunga perioadă a descotorosirii de comunism, că, poate, acesta însuşi va fi, de la tribuna Parlamentului, condamnat. Că se va intra în normalitate.
Şi chiar aşa s-a întâmplat, în cele mai multe din privinţe - dar nu pentru multă vreme. Sudura dintre părţi n-a rezistat, o vizibilă disimetrie a scos la iveală un chip chinuit, minat de griji şi insatisfacţii. Coaliţia, juna copiliţă purtând cofiţa pe cap s-a transformat într-o chinuită de osteoporoză babetă. Riduri ce nu s-au mai putut ascunde au umplut de drăcească bucurie inima opoziţiei, ce-şi vedea renăscând nădejdi la care, mai an, nici nu putea gândi.
Mai grav încă, certurile de alcov s-au petrecut cu ferestrele la perete şi cel puţin atâta puteau reţine mulţii sau târzii trecători că nu încetau la nici una din orele zilei/nopţii.
Trecând eu, cu foarte mulţi ani în urmă, pe una din străzile pitorescului cartier pe care l-a spulberat Ceauşescu, de la o fereastră deschisă am auzit o furioasă voce feminină, ce-l invectiva pe un bărbat, necredincios, probabil, dacă nu şi mincinos. I-a strigat, în pofida fondului principal, de cuvinte: "neruşinosule!" - vorbă ce mi-a rămas în memorie prin straniile mecanisme ale acesteia. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă astăzi, neruşinosul tăcea. Poate cu câştig.
Obişnuit, pe când organele puterii depun toate eforturile între - scuzaţi! - implementarea programului de guvernare, opoziţia sapă la temelia construcţiei, într-o nebunească încordare de a ieşi din inconfortabila situaţie de a se afla în afara zidurilor Edenului. Dacă scopul este murdar, mijloacele de a-l atinge sunt pestilenţiale. Câte un nas uscat şi subţire se ridică deasupra mirosurilor. Aerul pe care-l emană din gură, nări şi alte orificii este încărcat de microbii disperării.
Totul spre a-l duce pe alegător concomitent la urne şi la balamuc. Distinşilor locatari ai casei cu ferestrele vraişte este momentul să li se spună că, pe afară, bate un vânt de o asemenea viteză, încât poate azvârli pe geam canapeaua. Dacă mâniaţii locatari ai imobilului în chestiune nu intenţionează să-şi administreze otravă, să folosească pistolul, satârul, pumnalul, să pună foc casei, atunci bine ar face să închidă ferestrele şi să-şi prepare un ceai de tei, pe care să-l soarbă în tăcere.
La un vechi patefon, obiect retro în salon, cu discuri de la talcioc să pună placa "Ce bine e cu tine, de-ai şti cât e de bine, aici m-aş cuibări, n-aş mai pleca de-aci...". De la orice distanţă vom auzi linguriţa învârtindu-se în ceaşcă - şi vom respira uşuraţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara