Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Cazul Jane Eyre de ---

Jasper Fforde s-a născut în 1961 în Londra. Şi-a început cariera la 18 ani, ocupând mai multe posturi în producţia de filme. Deşi cărţile lui au fost respinse de 76 de ori de mai multe edituri, romanul lui de debut, Cazul Jane Eyre, a devenit un bestseller imediat după publicare, fiind lăudat şi de public şi de critici. Pentru cel de-al treilea roman din seria Thursday Next, autorul a primit Premiul Wodehouse (pentru literatură comică). Seria Thursday Next conţine, până în prezent cinci romane: Cazul Jane Eyre (The Eyre Affair), Lost in a Good Book, The Well of Lost Plots, Something Rotten şi First Among Sequels, iar cel de-al şaselea, One of Our Thursdays is Missing, va apărea în martie 2011. Eroina care are talentul de a trece graniţa dintre realitate şi ficţiune primeşte tot felul de misiuni periculoase: fugăreşte criminali în serie, care ucid personaje literare, investighează furtul de brânză şi dispariţia lui Godot, face psihoterapie de grup cu personajele din La răscruce de vânturi, îl convinge pe Hamlet să participe la un curs de negocieri diplomatice şi răspunde revendicărilor lui Peter Pan, Humpty-Dumpty şi ale celorlalte personaje din literatura pentru copii, care au intrat în grevă. Primul roman din această serie, Cazul Jane Eyre, este o carte greu de încadrat într-o singură categorie. Comică, fantastică, satirică şi plină de aluzii literare, ne transportă într-o lume care ar fi o distopie orwelliană dacă pasiunea pentru literatură ar lipsi. Jasper Fforde a fost comparat cu Lewis Carroll, Monty Python, Douglas Adams sau Ian Fleming. De fapt, el este un autor original, un excentric fermecător, un erudit pus pe şotii. Altă serie de romane semnată de Fforde, Nursery Crimes, dintre care două au fost deja publicate (The Big Over Easy, 2005 and The Fourth Bear, 2006), satirizează romanele poliţiste. În prezent, autorul locuieşte în Ţara Galilor împreună cu soţia şi cei patru copii ai lui.

Într-o lume fantastică din 1985, unde păsările dodo au fost reînviate prin secvenţiere genetică şi sunt animale de companie, războiul din Crimeea nu s-a terminat, Anglia este un stat aproape militarizat şi condus de o corporaţie hapsână, suprarealiştii duc lupte de stradă cu renascentiştii, iar beletristica este o obsesie planetară, detectivul literar Thursday Next e nevoită să plece în urmărirea unuia dintre cei mai căutaţi criminali, Acheron Hades, care răpeşte personaje din cărţi. Thriller literar delicios de amuzant, plin de poante, calambururi şi suspans, Cazul Jane Eyre este o satiră la adresa societăţii în care trăim. (nota editurii)

„... Există două curente teoretice referitoare la elasticitatea timpului. Primul spune că timpul este foarte volatil, iar orice eveniment, oricât de neînsemnat ar fi, modifică viitorul posibil al planetei. Cealaltă perspectivă este că timpul e rigid şi că, indiferent cât de mult ai încerca, mereu va reveni la un prezent predeterminat. Eu unul nu-mi fac griji din pricina unor asemenea banalităţi. Pur şi simplu vând cravate celor care vor să cumpere...”
Vânzătorul de cravate din Victoria, iunie, 1983

Pagerul mi-a transmis un mesaj tulburător: ceea ce părea imposibil de furat tocmai fusese furat. Nu era pentru prima oară când fusese şterpelit manuscrisul Martin Chuzzlewit. Cu doi ani în urmă fusese scos din vitrină de către un paznic care nu voia altceva decât să citească romanul în formă intactă şi pură. Plin de remuşcări şi neputând să descifreze scrisul lui Dickens din primele trei pagini, el până la urmă şi-a recunoscut fapta, iar manuscrisul a fost recuperat. Şi-a petrecut cinci ani asudând la cuptoarele de ars varul din Dartmoor.
În Gad’s Hill locuise Charles Dickens la sfârşitul vieţii sale, dar nu acolo scrisese Chuzzlewit, ci la Devonshire Terrace, unde a locuit cu prima lui soţie, în 1843. Gad’s Hill este o clădire mare, în stil victorian, pe lângă Rochester, de unde, pe vremea când o cumpărase Dickens, se putea admira priveliştea splendidă a Medway. Dacă îţi mijeai ochii şi ignorai rafinăria de petrol, centrala de apă grea şi utilajul de prevenire a scurgerilor exotice ExcoMat, n-ar fi fost prea greu să-ţi dai seama ce-l atrăsese pe scriitor în această parte a Angliei. Mai multe mii de vizitatori treceau în fiecare zi pe la Gad’s Hill, care era al treilea în clasamentul celor mai populare locuri de pelerinaj literar după căsuţa Annei Hathaway şi casa Haworth a surorilor Brontë. Numărul uriaş de oameni a creat imense probleme de securitate. Nimeni nu mai voia să-şi asume nici un risc de când un individ alienat mintal intrase prin efracţie în Chawton, ameninţând că distruge toate scrisorile lui Jane Austen dacă nu i se va publica o biografie realmente anostă şi neomogenă a lui Austen scrisă de el. Atunci nu se produsese nici o pagubă, dar fusese un semn care prevestea toate lucrurile rele care aveau să se întâmple. Anul următor în Dublin, o bandă organizată încercase să ceară răscumpărare pentru operele lui Jonathan Swift. A avut loc un asediu lung, în care doi dintre speculanţi au fost împuşcaţi mortal, iar câteva pamflete politice în original şi o versiune timpurie a manuscrisului Călătoriile lui Gulliver au fost distruse. Inevitabilul trebuia să se întâmple. Relicvele literare au fost puse sub sticlă blindată, sub pază electronică şi a unor militari înarmaţi. Nu se dorea aşa ceva, dar părea singura soluţie. De atunci încoace nu mai apăruseră probleme majore şi tocmai aceasta făcea ca furtul lui Chuzzlewit să fie atât de remarcabil.
Am parcat maşina, mi-am prins insigna de la SO-27 de buzunarul de sus şi mi-am croit drum prin mulţimea de jurnalişti şi gură- cască. L-am văzut de departe pe Boswell şi am trecut aplecândumă pe sub o panglică a poliţiei ca să ajung până la el.
– Bună dimineaţa, domnule, am bolborosit eu. Am venit de îndată ce am aflat.
Şi-a dus un deget la buze şi mi-a şoptit în ureche:
– Fereastra de la parter. Le-a luat mai puţin de zece minute. Nimic altceva.
– Ce ?
Apoi mi-am dat seama. Cel mai faimos reporter de la Ştirile Broasca Râioasă era pe cale să ia un interviu. Jurnalista tv frumos coafată şi-a terminat introducerea şi s-a răsucit către noi. Boswell a adoptat un joc reuşit de glezne, m-a împuns poznaş în coaste şi m-a lăsat singură în faţa camerelor de luat vederi.
– … de Martin Chuzzlewit, furat din Muzeul Dickens la Gad’s Hill. Lângă mine se află detectivul literar Thursday Next. Spuneţi-mi, doamnă ofiţer, cum a fost posibil ca hoţii să pătrundă prin efracţie şi să fure una dintre cele mai mari comori ale literaturii ?
Am murmurat „Ticălosule!” printre dinţi către Boswell care s-a retras pe furiş, tremurând de atâta râs. Stânjenită, mi-am mutat greutatea de pe un picior pe altul. Întrucât entuziasmul populaţiei pentru artă şi literatură nu se diminuase deloc, misiunea Departamentului LiteraTec devenea din ce în ce mai dificilă, iar bugetul foarte limitat o îngreuna şi mai mult.
– Hoţii au intrat pe o fereastră de la parter şi s-au dus direct la manuscris, am spus pe vocea mea cea mai potrivită pentru televiziune. Le-a luat zece minute să termine treaba şi să iasă.
– Înţeleg că muzeul era monitorizat de un sistem video cu circuit închis, a continuat Lydia. Aţi filmat hoţii pe video ?
– Cercetările noastre sunt în plină desfăşurare, am replicat eu. Trebuie să înţelegeţi că este nevoie ca anumite detalii să fie păstrate secrete din motive operaţionale.
Lydia şi-a lăsat jos microfonul şi a oprit camera de filmat.
– Ai vreo informaţie pentru mine, Thursday?, a întrebat ea. Pot să obţin de la oricine chestii din astea de umplutură.
Am zâmbit.
– Abia am ajuns aici, Lyds. Mai întreabă-mă peste o săptămână.
– Thursday, peste o săptămână asta o să fie în arhivă. OK, dă drumul la filmare.
Cameramanul şi-a pus din nou aparatul de filmat pe umăr, iar Lydia şi-a continuat reportajul.
– Aveţi vreo pistă de urmărit? – Sunt mai multe ipoteze pe care le testăm. Suntem convinşi că putem să înapoiem manuscrisul muzeului şi să le arestăm pe persoanele implicate.
Îmi doream să-mi împărtăşesc propriu-mi optimism. Petrecusem o mulţime de timp la Gad’s Hill supraveghind instalarea sistemului de securitate şi ştiam că era ca al Băncii Angliei. Oamenii care o făcuseră erau pricepuţi. Foarte pricepuţi. De asemenea, pentru ei fusese o chestiune de mândrie personală. Interviul s-a încheiat, iar eu m-am aplecat să trec pe sub o panglică Nu Se Trece Pe Aici a SpecOps ca să ajung unde mă aştepta Boswell.
– I-o chestie nasoală ca dracu’, Thursday. Turner, pune-o la curent.
Boswell ne-a lăsat să ne vedem de treabă şi a plecat să-şi caute ceva de mâncare.
– Dacă-ţi dai seama cum s-au scos indivizii, a murmurat Paige, care era o versiune feminină puţin mai în vârstă a lui Boswell, îmi mănânc ghetele cu catarame cu tot.
Turner şi Boswell erau deja în Departamentul LiteraTec când am apărut eu acolo, abia ieşită din armată şi după o scurtă carieră în Departamentul de Poliţie din Swindon. Puţini oameni părăseau vreodată secţia LiteraTec. Când ajungeai la Londra, te numărai mai mult sau mai puţin printre cei mai buni din profesia ta. Promovarea sau moartea erau căile uzuale prin care ieşeai de acolo. Zicala era că LiteraTec nu era doar de Crăciun, ci pe viaţă.
– Boswell te place, Thursday.

– În ce fel?, am întrebat eu suspicioasă.
– Aşa încât să te vrea în locul meu după ce plec. În weekend m-am logodit cu un tip destul de de treabă din SO-3.
Ar fi trebuit să fiu mai entuziastă, dar Turner fusese logodită de atâtea ori, încât ar fi putut să-şi pună inele pe toate degetele de la mâini şi de la picioare – câte două pe fiecare.
– SO-3?, m-am interesat eu, oarecum indiscretă. Chiar dacă erai în SpecOps, nu aveai nici o garanţie că o să afli ce făcea fiecare departament – probabil un civil de rând era mai bine informat. Singurele secţii despre care ştiam sigur ce fac sub SO-12 erau SO-9, antiterorism, şi SO-1, adică Afaceri Interne – poliţia internă din SpecOps. Indivizii care aveau grijă să nu călcăm strâmb.
– SO-3?, am repetat eu. Ei cu ce se ocupă ?
– Chestii Ciudate.
– Credeam că SO-2 se ocupă de Chestii Ciudate.
– SO-2 se ocupă de Chestii Şi Mai Ciudate. L-am întrebat dar n-a apucat să-mi răspundă – am fost cam ocupaţi. Uită-te aici.
Turner mă condusese în camera unde se aflase manuscrisul. Vitrina de sticlă, care conţinuse manuscrisul legat în piele, era goală.
– Aţi găsit ceva? l-a întrebat Paige pe unul dintre ofiţerii care examinau scena crimei.
– Nu.
– Mănuşi ? am întrebat eu.
Tipa din SOCO s-a ridicat şi şi-a îndreptat spatele. Nu descoperise nici o amprentă de nici un fel.
– Nu, şi ăsta e un lucru foarte bizar. Pare că n-ar fi atins deloc vitrina. Nici cu mănuşi, nici cu vreo cârpă – cu nimic. După părerea mea, vitrina n-a fost deschisă, iar manuscrisul încă se află înăuntru!
M-am uitat la vitrină. Era încă încuiată zdravăn şi nici unul dintre celelalte obiecte expuse nu fusese atins. Cheile erau ţinute în altă parte şi în momentul de faţă erau transportate până aici de la Londra.
– Hei, ce ciudat... am bolborosit eu, aplecându-mă să văd mai bine.
– Ce-ai văzut, a întrebat Paige nerăbdătoare.
Am arătat spre o porţiune de sticlă dintr-un panou lateral, care se unduia uşurel. Porţiunea era cam de mărimea manuscrisului.
– Am observat asta, a zis Paige. Am crezut că e un defect în sticlă.
– Într-o sticlă blindată?, am întrebat-o eu. Nici o şansă. Şi nu era aşa când am supravegheat instalarea ei, poţi să fii sigură de asta.
– Atunci ce e ?
Am bătut uşurel în sticla dură şi am simţit cu suprafaţa ei lucioasă se unduieşte sub degetele mele. Un fior m-a străbătut pe spate şi am avut o senzaţie ciudată de familiaritate inconfortabilă, sentimentul pe care l-ai putea avea când un coleg care te teroriza la şcoală şi pe care demult l-ai uitat te salută ca pe un vechi prieten.
– Operaţiunea asta mi se pare familiară, Paige. Când o să găsim infractorul, sigur o să fie cineva pe care îl cunosc.
– Eşti la LiteraTec de şapte ani, Thursday.
Mi-am dat seama ce voia să spună.
– De opt ani şi ai dreptate – probabil că-l cunoşti şi tu. Oare Lamber Thwalts ar fi putut face asta ?
– Ar fi putut dacă n-ar fi fost încă la pârnaie – încă patru ani pentru escrocheria aia cu Love Labour’s Won.
– Ce zici de Keens? El s-ar fi putut ocupa de o chestie atât de importantă ca asta.
– Milton nu mai e printre noi. L-a apucat o criză de epilepsie în biblioteca din Parkhurst. A dat ortu’ popii în mai puţin de două săptămâni.

Hmmm.
Am arătat către cele două camere video.
– Ce au filmat ?
– N-au
filmat pe nimeni, a replicat Turner. Nici măcar o păsărică. Poţi să-ţi
pun casetele, dar n-o să te ajute cu nimic.
Mi-a arătat ce aveau.
Paznicul care fusese de serviciu era interogat la secţie. Sperau ca
hoţii să fie angajaţi ai muzeului, dar nu părea să fie aşa. Paznicul
fusese la fel de dărâmat ca şi ceilalţi.
Turner a derulat înapoi caseta
şi a apăsat butonul de pornire.
– Uită-te bine. Aparatul care
înregistrează preia de pe cele cinci camere video câte cinci secunde pe
rând de la fiecare.
– Deci cea mai lungă pauză dintre cadre e de
douăzeci de secunde ?
– Te-ai prins. Te uiţi ? OK, ăsta e manuscrisul...
A arătat spre carte, care se vedea clar în cadru, iar apoi filmarea se
muta brusc la camera de lângă uşa principală. Nu se vedea nici o
mişcare. Apoi uşa dinăuntru, prin care orice hoţ ar fi fost nevoit să
treacă, căci toate celelalte intrări erau blocate. Pe urmă a apărut
coridorul, apoi anticamera. Apoi aparatul a revenit la camera unde se
afla manuscrisul. Turner a apăsat butonul de pauză, iar eu m-am aplecat
ca să văd mai bine. Manuscrisul dispăruse.
– În douăzeci de secunde a
intrat, a deschis vitrina, a luat Chuzzlewit şi apoi a şters-o? E
imposibil.
– Crede-mă, Thursday, asta s-a întâmplat.
Ultima remarcă a
venit de la Boswell, care privise ecranul din spatele meu.
– Nu ştiu cum
au făcut-o, dar au reuşit. Am primit un telefon de la Comandantul
Suprem Gale să mă întrebe asta şi a fost pus de primul ministru. Deja au
apărut întrebări în Parlament şi cineva o să fie tras la răspundere. Nu
eu, vă asigur.
S-a uitat la noi două cam sever, lucru care m-a făcut să
mă simt cam stânjenită – eu eram cea care dăduse consultanţă muzeului
privind măsurile de securitate.
– O să ne ocupăm imediat de asta,
domnule, am replicat eu, apăsând butonul de pauză şi pornind filmul.
Imaginile din clădire se schimbau periodic, dar în ele nu se vedea nimic
ieşit din comun. Mi-am tras un scaun, am derulat înapoi caseta şi m-am
mai uitat o dată.
– Ce speri să descoperi?, a întrebat Paige.
– Orice.

N-am găsit nimic.

Traducere de Carmen Toader (În curs de apariţie la
Editura Humanitas Fiction)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara