Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Cazul Schlattner: Literatura ca izbăvire? de Rodica Binder


Au trecut aproape trei ani de cînd, la Frankfurt pe Main, îl întîlneam pentru prima oară pe Eginald Schlattner, pastorul luteran de la Roşia, care a reuşit cu romanul său Der geköpfte Hahn să se catapulteze pe lista primilor zece autori de mare succes nu numai de-a lungul unui sezon literar, aici în Germania. Apărut la Editura Zsolnay din Viena, romanul de debut tîrziu al scriitorului transilvănean de limbă germană, avea să cunoască, într-un foarte scurt interval, cinci ediţii succesive. Anul acesta, exact cînd Eginald Schlattner îşi publica, la aceeaşi editură, al doilea roman, Rote Handschuhe, prima sa scriere vedea lumina tiparului într-o ediţie de buzunar, mult mai accesibilă financiar, dar reclamînd şi în această variantă "miniaturizată" aceeaşi răbdare din partea cititorului (romanul are peste 600 de pagini)... Nu mult diferită este situaţia celei de-a doua cărţi a lui Eginald Schlattner: numărul de pagini este aproximativ, acelaşi, ficţiunea este simbiotic implantată în substanţa autobiografică, unitatea de acţiune şi de loc este respectată. Din nou, romanul ajunge într-un scurt răstimp în topul de carte, este recenzat de marile ziare şi reviste germane, autorul este intervievat de critici de prestigiu, este invitat la posturi de radio şi televiziune, turneul de lecturi prin Germania, inclusiv lansarea la "Literaturhaus" din Berlin a cărţii au parte de o neobişnuită afluenţă a publicului. Şi totuşi, al doilea roman - poate chiar mai bine scris decît primul - reclamă din partea cititorului un cu totul alt tip de participare prin lectură, supunînd conştiinţa acestuia unui inevitabil efort extra-literar... Poate fi un roman o mea culpa, o formă de autoflagelare şi în acelaşi timp de izbăvire? Poate aduce această scriere ficţională scontata şi eventual scadenta iertare a autorului ei de către cei condamnaţi la ani mulţi şi grei de temniţă, în urma delaţiunii? Şi poate fi, în cazul dat, literatura - una, dacă nu chiar singura formă de proces intentat comunismului? Iată doar cîteva din răscolitoarele întrebări, nedumeriri, îndoieli pe care le provoacă atît lectura celei de-a doua cărţi a lui Eginald Schlattner, Rote Handschuhe, cît şi glosarea explicativă, în cîteva din interviurile acordate de autor presei.
Dar înainte de a reveni asupra mai sus-formulatelor întrebări, în chiar dialogul pe care l-am avut cu Eginald Schlattner şi pe care-l transcriu mai jos, se cuvine să răspund la alte două întrebări prealabile: despre ce este vorba în romanul Rote Handschuhe şi cum a fost întîmpinat el de criticii literari din spaţiul germanofon?
Ca şi Cocoşul cu capul tăiat, şi Rote Handschuhe este o scriere profund autobiografică. Pretenţia la adevăr, la veridicţie a ambelor romane "schalttneriene" este de aceeaşi natură, păstrînd fireşte proporţiile comparaţiei, ca a oricărei scrieri de felul celebrei Dichtung und Warheit. Citim astfel de proze pentru a afla amănunte despre epocă şi autor, dar şi pentru a savura deliciile sau a suporta imperativele ficţiunii.
Primul roman al lui Eginald Schlattner descrie tot ceea ce a precedat dar s-a şi întîmplat într-o singură zi fatidică: 23 August 1944. Zi în care un grup de adolescenţi se decide să serbeze , cu un cuvînt la modă azi, un "party" de sfîrşit de an şcolar. Momentul marchează despărţirea protagoniştilor romanului, a eroului acestuia (identic cu eul narator) de o vîrstă şi de un univers de civilizaţie pentru totdeauna apus: acea lume transilvană, multiculturală, în care de 800 de ani saşii îşi duceau existenţa, în mod relativ izolat şi exemplar. Cel de-al doilea roman poate constitui, în această ordine de idei, demonstrarea acestei teze care structurează, în stratul de profunzime al naraţiunii, toate întîmplările şi o parte din tîlcul acestora, din perspectiva autorului. Eginald Schlattner emite ideea că sfîrşitul civilizaţiei săseşti în Transilvania ar fi început tocmai în fatidica zi de 23 August, exitus-ul acestei lumi nefiind străin de angajarea unei bune părţi a comunităţii săseşti, de partea falsă a istoriei. Or, Rote Handschuhe destabilizează această ipoteză. Pe parcursul a peste 600 de pagini, autorul ţine, între altele, într-un foarte instabil echilibru între ficţiune şi realitate, cronica, jurnalul detenţiei sale de-a lungul a doi ani şi o zi, în beciurile Securităţii din Braşov. Tînăr student la Hidrologie, în vîrstă de 25 de ani, şef al unui cenaclu studenţesc, Eginald Schlattner, alias eul narator, este implicat în procesul de aşa-numită "înaltă trădare" intentat grupului celor cinci autori germani: Andreas Birkner, Wolf Freiherr von Aichelburg, Georg Scherg, Hans Bergel, Harald Siegmund. În cadrul unui proces cu uşile închise, la un tribunal militar din oraşul Stalin (cum fusese rebotezat Braşovul), cei cinci scriitori de limbă germană sunt condamnaţi împreună la 95 de ani de detenţie. Acest proces constituie unul din cele mai sumbre capitole ale istoriei culturale a saşilor transilvăneni, o mărturie a samavolniciei autorităţilor comuniste din România anilor '50. În acest proces, Eginald Schlattner este unul din principalii martori ai acuzării. Procesul însuşi, documentat cu cauzele şi cu urmările sale, face obiectul unei alte cărţi ce nu mai are nimic de-a face cu amestecul dintre realitate şi ficţiune (deşi volumul include între coperţile sale şi o miniantologie literară alcătuită din fragmente extrase din operele celor cinci scriitori "condamnaţi".) Volumul se intitulează Worte als Gefahr und Gefährdung (Cuvintele ca primejdie şi primejduire) a fost editat de Peter Motzan şi Stefan Siennert şi publicat la Verlag Südostdeutsches Kulturwerk din München. Consultarea acestei excepţionale documentaţii elucidează fundalul istoric al celui de-al doilea roman al lui Eginald Schlattner şi explică în parte mecanismele care au generat această "mea culpa" tîrzie în ambalaj ficţional. Dar tocmai respectarea de către autor a canoanelor discursului ficţional împiedică acest roman să fiinţeze pe deplin ca ispăşire a unei culpe, a păcatului trădării. Ancorarea spaţio-temporală a acţiunii romanului într-un univers concentraţionar integrează scrierea în categoria altor romane care constituie în parte şi mărturii despre închisorile comuniste. Spre deosebire de protagoniştii unor scrieri de Jorge Semprun, Arthur Koestler, Manès Sperber, sau chiar a eroului principal al romanului Dans în lanţuri de Hans Bergel, eul narator din romanul lui Eginald Schlattner nu are nimic eroic. Dimpotrivă. De altfel, autorul insistă în discursurile sale para-literare asupra luminii cu totul nefavorabile în care şi-a plasat eroul romanului (alter-egoul său). Or, această insistenţă, această subliniere şi explicitare, constituie şi indiciile unui ritual (literar) al autoflagelării ce ar putea duce spre ispăşirea unui păcat capital (în cazul de faţă, trădarea). În condiţiile descrise de autor, prin alcătuirea fiinţei eroului naraţiunii, drumul spre libertate nu putea traversa decît teritoriile abjecte ale delaţiunii. Pe parcursul interogatoriilor la care a fost supus, tînărul deţinut se metamorfozează, aidoma gîndacului kafkian sau rinocerilor ionescieni. Dintr-o dată, simţind bucuria pricinuită de funcţionarea ireproşabilă a omului nou, în propriul său eu, eroul se şi imaginează în libertate, în postura de comunist, cosind holdele de grîu pe ogoarele colectivei...
Romanul Rote Handschuhe ar putea fi, din perspectiva involuţiei eroului de la inocenţă şi reverii socialiste pînă la păcatul delaţiunii, un fel de Bildungsroman negativ, traiectoria regresivă a zămislirii prin forţă, în recipientele obscure ale ideologiei totalitariste şi în spaţiul strîmt al celulei unei închisori, a unui homuncul - prototip al "omului nou". Dar toate aceste observaţii pe marginea romanului lui Eginald Schlattner ar putea crea virtualului cititor al cărţii impresia că eposul de peste 600 de pagini ar fi jurnalul sumbru al detenţiei unui tînăr nevinovat. Lectura probează tocmai contrariul.
Ignorînd coincidenţele întîmplătoare, sau nu, ale vieţii autorului cu cîteva din înţelesurile scrierilor sale, trebuie să ne oprim şi asupra titlului cărţii. O primă tentaţie de a-l traduce prin sintagma Mănuşi roşii nu ar fi greşită, cu atît mai mult cu cît ea se află în deplină congruenţă cu conţinutul. În cuprinsul romanului există un detaliu care impune o altă traducere, mai conformă situaţiei: în celulă, pentru a-şi trece timpul, deţinuţii joacă "fripta" - joc care în germană nu poartă alt nume decît... Rote Handschuhe. Or, fripta trimite deja la un registru suplimentar de interpretare: încă înainte de a fi fost aruncat în detenţie, eroul romanului, alter-egoul autorului, purta în el germenii unor convingeri socialiste (fapt pe care mi l-a declarat într-o convorbire avută într-o altă împrejurare); tratamentul care i-a fost aplicat în închisoare tînărului student nevinovat de către promotorii idealurilor comuniste, tocmai pentru a-l culpabiliza definitiv, înainte de a-l turna în tiparele "omului nou", echivalează cu acel tip de experienţă despre care limbajul familiar dispune de o formulă: persoana în cauză "s-a fript"...
În continuare transcriu interviul pe care mi l-a acordat Eginald Schlattner după lansarea romanului său la Berlin, la "Literaturhaus".


R.B.: Domnule Eginald Schlattner, întîmplarea face că acest al doilea roman apare pe piaţa germană de carte în momentul în care în România este terminată traducerea primei dumneavoastră cărţi. Aici, în spaţiul german, atît primul roman cît şi al doilea, au suscitat un interes deosebit datorat, desigur, în primul rînd talentului dumneavoastră, forţei narative, dar şi realităţilor pe care aceste două cărţi le reflectă. Dacă prima a avut o puternică tentă autobiografică, scăldată însă într-o masă literară bine articulată, al doilea roman este, tematic vorbind, amplasat într-un registru mai sumbru. Vă rog să încercaţi să delimitaţi substanţa autobiografică din această a doua carte de încărcătura ei ficţională...
E. Sch.: Este o problemă foarte delicată. Spre deosebire de primul roman, Cocoşul cu capul tăiat, trebuie să menţionez că distanţa între autor şi naratorul la persoana întîi este mai mică în al doilea roman. În Fripta, trunchiul principal al acţiunii este foarte, foarte aproape de elementele autobiografice pe care m-am străduit să le reproduc cu multă autenticitate, chiar şi "împotriva" mea... Cineva care a citit cartea şi, mă rog, îmi cunoaşte şi biografia şi care are şi autoritatea să se pronunţe - a spus că, din toate personajele pe care le descriu în contextul acestor evenimente generate de anchetă şi de proces, eu apar în postura cea mai puţin favorabilă. Cartea are deci o puternică tentă autobiografică, ea este scrisă fără menajamente dar şi fără vreo intenţie de răzbunare. Acest lucru nu se referă numai la evenimentele de atunci şi la personajele din context, ci în primul rînd se referă la mine, la naratorul la persoana întîi (autorul). Aşadar, distanţa dintre autor şi narator este foarte mică în a doua carte.

R.B.: Citind noul dumneavoastră roman, am constatat că evaziunile din universul concentraţionar prin portiţa întredeschisă a memoriei sunt de fiecare dată un fel de evadări într-o realitate care este - aş fi tentată să spun prin comparaţie cu fundalul evenimentelor narate - de-a dreptul euforică. Ea ţine de trecut, de amintirile de copilărie şi de tinereţe, aşa încît între cele două romane curge fluidul unei atmosfere ce învăluia o lume deja dispărută, armonioasă încă. În al doilea roman, teroarea regimului comunist se face prezentă, se instituie brutal. De aceea Fripta suscită un interes suplimentar - poate transliterar, para-literar - şi prin faptul că romanul s-ar putea înscrie în dosarele unui aşa-numit proces al comunismului întreprins la nivelul memoriei şi al literaturii. Nu credeţi că acesta ar fi şi unul din motivele pentru care cartea a fost aşteptată cu nerăbdare şi a fost primită cu remarcabil interes?
E. Sch.: Într-un interviu pe care l-am dat la "Literaturhaus" din Berlin am fost întrebat şi despre stadiul şi tentele acestui "proces al comunismului". Să ştiţi că o idee din mesajul "faxat" pe care mi l-aţi trimis de la Köln mi-a deschis ochii în această problemă. La Berlin, în interviu, încă nu ştiam să dau un răspuns clar, dar prin cele scrise de dumneavoastră mi s-au lămurit anumite aspecte... Eu cred că procesul comunismului va fi într-adevăr un proces nu în plan juridic şi politic, ci un proces care va fi abordat de către literatură. Şi în această ordine de idei, încerc să traduc un dicton din limba germană care sună cam aşa: "Istoria este cel mai bine găzduită de literatură!" Aşa încît cred că, într-adevăr, prin intermediul literaturii se va putea ajunge la o evaluare a acelor timpuri, pe care istoria şi mai ales politicienii noştri actuali nu reuşesc să o facă. Din noiembrie 2000 ei nu fac altceva decît să asigure o continuare a unor tendinţe cripto-comuniste de la începutul anilor '90.

R.B.: În acest context, Rote Handschuhe ar trebui să apară cît de curînd în traducere românească, nu numai pentru că acuitatea politică a acţiunii este relevată de o situaţie de moment care, precum vedeţi, durează din păcate, ci şi pentru că se produce în cărţile dumneavoastră un fel de corelaţie permanentă între o lume care a existat şi care, departe de a fi fost perfectă, a fost umană şi a funcţionat în limitele democraţiei şi ale multiculturalităţii în Transilvania, şi între o lume care stă sub semnul totalitarismului, al sistemelor concentraţionare. La Berlin a avut loc oficial lansarea cărţii dumneavoastră. Care au fost impresiile pe care vi le-au lăsat întrebările care v-au fost adresate?
E. Sch.: La două zile după lansarea oficială în librării a cărţii mele, s-a făcut această prezentare la "Literaturhaus"... Am realizat pe parcurs că este una din cele mai bune adrese ale peisajului literar din Germania, adică, cine este invitat aici primeşte automat o siglă de calitate, un fel de "CTC"... A fost o seară foarte, foarte densă şi într-adevăr, spre mirarea celor care cunosc tradiţiile acestei case, a fost foarte multă lume prezentă. A trebuit să fie aduse scaune în plus... Întrebările, ceea ce mi se pare interesant, au mers cam în direcţia în care merg şi cele formulate de dumneavoastră. Între altele, s-a ridicat cineva în sală - nu era nici emigrant, nici sas sau şvab - şi a sugerat ca această carte să fie cît mai repede tradusă în româneşte şi din motivele pe care dumneavoastră le-aţi enunţat în interviul de faţă. Nu ştiu în ce măsură felul în care romanul, care este totuşi autobiografic, memorialistic, va fi receptat în România de către cercurile literare va avea drept consecinţă elucidarea acelor timpuri; eu am încercat să mă "reţin" şi să scriu fără nici un fel comentariu. Am încercat să prezint timpurile de atunci nu numai din perspectiva unui burghez care a fost dizlocat din etajul lui social, a fost pauperizat, declasat şi urmărit... N-am scris numai din optica aceasta. Citind romanul, o să vă daţi seama că mai există şi optica acelui tînăr cioban care vine desculţ din Munţii Apuseni şi este angajat la un mare combinat şi începe, printr-un curs de alfabetizare, să intre într-o lume mai civilizată şi mai cultă. Se trezeşte deodată într-o locuinţă de bloc, unde se sperie că mai are o cameră în plus şi nu ştie ce să facă cu ea. Tînărul venit din munţi îşi cumpără mobilă şi un aparat de radio în rate. Peste ani vede că băiatul lui se face doctor sau inginer... Să nu uităm că şi această optică este introdusă în carte. Nu este numai discriminarea şi judecarea celor 45 de ani în care a existat şi o viaţă reală, o viaţă care a fost trăită. Nu poţi să trăieşti o viaţă întreagă numai în discordie cu regimul şi cu mediul în care te afli. Odată şi odată trebuie să-ţi realizezi viaţa, s-o împlineşti chiar şi în condiţiile pe care le-am descris. Chiar şi acolo, în cei doi ani, cît am stat într-o celulă de şapte metri pătraţi, şi acolo era viaţă... Nu ştiu în ce măsură cartea aceasta va contribui la procesul comunismului în sens de acuzare... Nu este numai o acuzare. Este o prezentare a realităţii cît mai aproape de ceea ce am trăit eu atunci şi nu exclusiv din perspectiva unui declasat, a unei victime a luptei de clasă sau a unui burghez dislocat din mediul lui...

R.B.: Domnule Schlattner, sigur, această privire oarecum conciliantă, clementă asupra a tot ceea ce s-a întîmplat vine şi din perspectiva anilor care au trecut de atunci; pe de altă parte, ceea ce dumneavoastră relataţi au spus-o mulţi din cei care au suferit în detenţie, o spun şi jurnalele unor deţinuţi ai gulagului... Există în mod cert o sete de umanitate şi de lumină chiar în acea beznă în care au fost deţinuţi atîţia condamnaţi politic în perioada comunismului. Această putere de a aprecia viaţa în întunericul celulei
v-a ajutat ulterior şi în anii grei de după detenţie?
E. Sch.: Sînt doi ani şi o zi în aceeaşi celulă, nefiind scos la aer şi la lumină, etaloanele existenţei mele au devenit foarte modeste. În aceşti doi ani în care n-am văzut o rază de soare în celula mea, cel mai rîvnit deziderat pentru mine a fost să ajung odată în libertate, să mă aşez la soare cînd îmi place. Ieşind din închisoare, pretenţiile, tot ceea ce alimentează această nemulţumire funciară a omului, chiar dacă el ar avea tot ce-i trebuie, au fost reduse la nişte proporţii care m-au făcut ca ulterior să fiu cuprins de o mare gratitudine pentru cel mai mic lucru, un lucru care pentru alţii trecea drept de la sine înţeles. De aceea am suferit foarte mult cînd am observat că nu mă mai vrea nimeni şi că trebuie să mă angajez la fabrica de cărămidă, unde şeful de cadre scria în dreptul calificării mele "muncitor zilier la muncă brută". Ei bine, şi atunci acea "reducţie" la o viaţă atît de elementară, ca cea petrecută doi ani în celulă, mi-a dat puterea să primesc tot ceea ce a urmat cu acea gratitudine despre care vorbeam, chiar dacă ea era dincolo de normalitatea socială. Eu eram cvasi-inginer dar lucram la sortarea ţiglelor la banda rulantă.

R.B.: Vocaţia de preot, pe care aţi avut-o poate de la început dar n-aţi putut-o urma, şi această revelaţie literară tîrzie, acest debut literar tîrziu, dar plin de succes, au avut o funcţie salvatoare pentru existenţa dumneavoastră? Aţi conceput forma de expresie literară ca o retrăire, ca o justificare, sau chiar ca o formă de salvare?
E. Sch.: Este o întrebare dublă, dar eu vă spun unde a fost salvarea mea: venind de la închisoare, am traversat toate formele muncii de jos pentru ca în cele din urmă să reuşesc totuşi să-mi termin studiile de hidrologie şi să ajung inginer. În momentul în care am avut titlul de inginer, am scris episcopului că acum doresc să mă fac preot şi patru ani mai tîrziu am devenit preot lutheran. A fost într-adevăr o chemare a lui Dumnezeu şi am avut tăria - chiar sub dictatura lui Ceauşescu - s-o urmez. Pe atunci, studiul teologiei era şi un gest de refuz faţă de regim. Aceasta a fost salvarea sufletului meu. Aceşti 22 de ani de cînd sunt preot au fost nişte ani "plini", în care mi-am lecuit sufletul, iar faptul că acum, după "topirea" Cortinei de Fier, am reuşit şi să scriu două romane de cîte 600 de pagini, care au fost receptate şi care au o rezonanţă mare în spaţiul lingvistic german, mă apără şi mă salvează de un alt aspect al existenţei - de faptul că am rămas fără comunitate. Ştiţi că în anul 1990 saşii s-au dus. Într-o singură vară şi-au terminat istoria lor... Eu, întotdeauna cînd sunt în străinătate, spun auditoriului meu că românii nici în 1945 şi cu atît mai puţin în 1990 nu ne-au izgonit din ţară. Cu românii, ungurii şi cu ţiganii am fi putut trăi împreună încă 900 de ani în Ardeal.
Ei bine, a scrie, acum, este pentru mine încă o formă de salvare: în fond am rămas fără obşte şi fără comunitate, exceptînd închisoarea... Sunt preot de închisoare, cum ştiţi, şi acolo, într-adevăr, am o comunitate stabilă, care n-are nici posibilitatea s-o "întindă". Teologia m-a salvat în urmă cu 22 de ani, iar acum mă salvează scrisul.


Deutsche Welle - Köln