Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Ce-am mai putea visa de Simona Vasilache


Sub semnul surprizei fireşti, dacă se poate spune aşa, pe care-o aştepţi la fiecare pas, şi care te aşteaptă, la locul ei, stă mai toată poezia lui Gellu Naum. O luciditate visătoare, sau un vis cu ascuţimi de veghe, sînt cele două semi-stări ale ei. De la un capăt la altul al unui suprarealist prelung, de care Gellu Naum, în operă, şi în viaţă, nu s-a dezis nicicum. Un suprarealism ca un coridor, cu întîmplări-descoperiri şi cu imagini asupra cărora nu ai nici un control, altul decît acela că le stai în cale, sau că dau, cu fulgerarea reveriilor, peste tine. Culoarul somnului, din 1944, cu un portret de Victor Brauner, e introducerea, condensată şi bruscă, în această estetică a visului şi a coşmarului. Nu e locul aici să apăs importanţa obiectului ephialtic (de la ephialtęs, coşmar) în poezia lui Gellu Naum, în care naturi aparent moarte îşi arată, cînd eşti mai liniştit, întunecatele puteri. Lumea e, deci, o negociere între ce te absoarbe şi ce te refuză, ce te atrage, ce te oboseşte. "Şi cîţi eram vii, ne socoteam morţi şi umblam ameţiţi", moto-ul, luat din vorba unui cojocar, al Zenobiei, e calea spre această condiţie somnambulic-clarvăzătoare: "se reîncepe plimbarea somnambulică/ pe firul fragil dintre între vis şi ape/ între moarte şi veghe/ între memorie şi asfixie." (Persistenţa flăcărilor). Un interstiţiu straniu, chemînd şi viziunile lui Bachelard, şi cinul tuturor arheologilor memoriei, pînă la Dali, cu a sa interpretare paranoică a realităţii. O realitate-plasă, în care toate se ţin de una, şi jumătăţile pierdute (în vara lui 1944, vară de război şi de despărţiri, se găseau, pentru o viaţă, Gellu şi Lyggia) îşi caută drumul subţire, ameninţat, spre întreg.

Sînt poveşti, deci, îndărătul acestor versuri care par că rătăcesc bezmetic prin oraş. E o sintaxă a vieţii în spatele rotocoalelor multicolore de materie visată, subtile declaraţii ale dragostei, una: "va trebui să distrug singur ceea ce am iubit împreună/ şi mai ales va trebui să te mişti liberă/ când voi traversa oraşul acesta pustiu/ în frumosul meu costum de scafandru." (Singură şi imobilă). Paradoxala mobilitate a perechii.

Iată obiectele, rău-voitoarele obiecte, cotropind spaţiul visului, acele obiecte care, în somn, ne rup spinările şi ne străpung privirile, desfăcîndu-le în jerbe de viziuni colorate: "Legat de toate aceste insistente fantome/ de somnambulica ta plimbare prin mine/ prin mijlocul crăpat al retinei/ prin rochiile care muşcă cu foamea cea mai grea/ prin geamantanele mele pline cu apă/ prin marginea de aluminiu a gurii// Eram acolo şi podurile care se întindeau peste mine/ eram acolo şi plantele nu mă vedeau/ plantele care înconjuraseră piaţa/ în nemaipomenita lor foame carnivoră/ plantele care sugrumau statuile şi mângâiau trecătorii/ aceşti trecători goi ca nişte pahare cu apă/ aceşti trecători ca nişte suliţi." (Certitudinea eruptivă). Nişte emanaţii, ca sufletele dispăruţilor, sînt aceşti translucizi oameni din vis. Apărarea de o lume instabilă, ameninţînd la fiecare pas, e această delicată pierdere de corp, încercare visată de a gestiona situaţia cu spiritul, pe care lumeştile nu-l văd.

"Nu ştiu dar îi umplea mereu/ ca un fluid sentenţios/ prestigiul golurilor arhicunoscute" (Promenada). Să fie lichid, să fie aer, acest fluid mediind între curgere, heracliteana curgere, niciodată la fel, şi rarefiere? Două feluri de pierdere, de abandonare a fiinţei cu graniţe, cu consistenţe, cu oase contopite în oceanul pe care porneşte, brav navigator al somnului şi al iubirii, Vasco da Gama.

"Imaginile devorante ale lucrurilor viitoare/ steaua aprinsă a unui incendiu/ ceea ce am iubit ceea ce am sperat/ ceea ce rămâne de cunoscut" (Persistenţa flăcărilor), acestea sînt bagaje de pus deoparte. Uşoare, de bună seamă, apăsînd doar amintirea, nu braţele. Ca tot ce se întîmplă, dacă se întîmplă, sau doar nădăjduieşte să o facă, în aceste mici jurnale de vis, transcrise cu meticulozitatea cuiva care trăieşte doar pentru ele, pentru imaginile care o iau înaintea realităţii. Şi nu doar o anunţă, ci o fac, lăsînd, la ceas de noapte, ştire. Prin gura poetului vorbesc, din nou, zeii.

Propovăduind întoarcerea, printr-un soi de mit cu sonurile, căutătoare de certitudini şi îndoieli, ale întregii poezii moderne, la buna naivitate a omului care-şi explică, alintîndu-se, mişcările elementelor: "dacă părul tău sună e pentru că visează/ dacă pleoapa ta înfloreşte e din cauza vântului/ dacă mâna ta urlă este pentru că e noapte/ dacă urechile dorm e pentru că sunt flămânde/ dacă pantofii tăi râd e pentru că se gândesc/ şi umerii tăi dacă zboară e pentru că e foarte târziu." (Tăcutele dimineţi). Un poet se joacă cu cuvintele, croind fanteziste anatomii de îndrăgostit. Poate că da, poate că nu. Poate că lucrurile, chemate pe limba lor adevărată - cîtă poezie în numele acestei presupuneri! - aşa, de fapt, se poartă. Îmblînzite sau, dimpotrivă, sălbăticite. Desfăcîndu-şi, în vis, caiere de legături ascunse.

Astăzi, 1 august, cînd termin această tatonare a unui somn cu vise, se împlinesc exact 94 de ani de la naşterea lui Gellu Naum (şi aproape 8 ani de la moarte). Poate că nu înseamnă nimic aceste numere, hotărîri alandala ale hazardului. Sau poate că, pe încîlcitele căi ale visului, vor fi avînd, totuşi, vreun înţeles.