Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Ce e de făcut... şi ce nu e de Alexandru George


La începutul anilor '70, atunci când, după debut, am început să scriu mai ales eseuri şi pagini de critică de dimensiuni reduse, corespunzătoare nevoilor unor reviste cu un spaţiu limitat, am început să mă informez despre literatura română pe care o părăsisem de la terminarea liceului, când, după oarecari ezitări, m-am îndreptat spre filosofie, spre eseul filosofic pe care l-aş fi cultivat şi în cazul că la noi în ţară n-ar fi survenit catastrofa comunismului.

(Să precizez că suntem după apariţia Tezelor din iulie, care au tulburat acut mersul lucrurilor, dar nu la modul catastrofal care li se atribuie azi de unii istoriografi care nu au trăit acel moment istoric. Deşi cuvintele lui Ceauşescu fuseseră foarte clare, el a revenit, la diverse contacte cu scriitorii admonestaţi global, a simţit lipsa lor de entuziasm, ba chiar rezerva unora.

Numai că, acelaşi Partid, din iniţiativa abilului Gh. Gheorghiu-Dej şi a celor din jurul său, încurajase apariţia unei mulţimi de publicaţii în provincie cu profil cultural, pentru a însufleţi pe numeroşii amatori de literatură care se aflau şi dincolo de barierele Capitalei, ceea ce a dus la o diversificare a centrelor de putere, la o diversificare totdeauna benefică, chiar în nenorocire.

Aşa s-a întâmplat la Iaşi, unde muceziteleConvorbiri literare au ajuns în stăpânirea unui lider local, Corneliu Ştefanache, plus o echipă a sa în frunte cu tânărul Al. Dobrescu, dar şi cu foarte activul Mircea Iorgulescu. Tot o consecinţă a descentralizării acesteia relative a fost succesul unui scriitor care se va dovedi important, G. Bălăiţă; poate chiar şi cazul lui Dumitru Popescu să aibă aceeaşi explicaţie.

Oricum, la Cluj şi la Oradea, la Timişoara şi la Sibiu, s-au putut afirma nu doar ca nişte sateliţi ultraobedienţi scriitori ce au schimbat climatul cultural, cu efecte generale, chiar dacă binecunoscutul sectarism al ardelenilor şi-a spus şi în ocurenţă cuvântul.)

Graţie acestei variate posibilităţi, mi-am desfăşurat şi eu, din ce în ce mai greu, dar sigur, cariera publicistică, mai ales cea de „articler", ceea ce în mod firesc m-a dus la alexandrinism, adică la comentariu pe teme şi pretexte ce mi se ofereau din abundenţă şi tot din aceste motive am căutat să mă informez pe cât mi-a fost cu putinţă, dar gravitând mai mult în jurul unor scriitori favoriţi, arareori despre cei mult mai tineri pe care-i vedeam analizaţi şi evaluaţi cu competenţă şi simpatie de un Matei Călinescu, N. Manolescu, Lucian Raicu, Gabriel Dimisianu, Gh. Grigurcu, M. Un-gheanu sau chiar Eugen Simion, care era departe de a se fi blocat în conservatorismul actual şi a făcut o critică de analiză şi evaluare dintre cele mai prompte şi mai preţioase.

Făcând tot soiul de observaţii cu privire la „noutăţile" întâlnite, am fost reţinut de una care nu avea curs înainte: Epoca marilor clasici. Ea era mai frapantă decât apelul la Revizuire care, deşi fusese consacrat de E. Lovinescu şi subînţeles de critica estetică interbelică, nu suna bine, căci s-ar fi putut confunda cu revizionismul cel atât de blamat de comunişti, de la Lenin încoace.

Dar ce va să însemne această Epocă a marilor clasici? Că o serie de scriitori valoroşi şi incontestabil importanţi pot fi grupaţi într-un anume spaţiu temporal, cum se întâmplă în istoria literaturii franceze cu vreo duzină de spirite înalt reprezentative care au ilustrat domnia lui Ludovic al XlV-lea? Când a fost la noi o astfel de „epocă"? Mari talente, eventual genii, putem admite, dar ele s-au înghesuit într-un oarecare segment temporal din scurta noastră istorie?

Trebuie să spun că eu am întâlnit mai frecvent această categorisire în limbajul didactic, dintr-o lume adică înclinată să caute şi să propună modele şi mai puţin să încurajeze distincţiile şi judecăţile drastice presupunând şi excluderi. Dar ea te duce şi la o iluzie scumpă multor cărturari naivi de la noi care cred că printr-un corp selecţionat şi consacrat de personalităţi reprezentative ne vom impune mai uşor străinătăţii.

S-ar putea ca aici să fie şi o influenţă a istoriografiei atât de derutante a lui G. Călinescu, una structurată pe „momente" şi pe „generaţii", dar la care găsim un capitol (din Istoria. ..sa în ed. 1941) intitulat Marii prozatori,capitol situat parcă ar fi o anexă a Junimii. Or, cei trei nu formează un grup istinctiv; de ce n-ar fi şi M. Sadoveanu mare prozator? După cum nici lui Rebreanu nu i se poate refuza calificativul, încă mai puţin, după opinia mea, lui I. Agârbiceanu sau lui Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu.

Ordonarea, într-o istorie literară, a scriitorilor pe „momente" şi în acelaşi timp pe „generaţii", dar şi pe genuri („poezia măruntă", micul romantism, poeţi minori), nu se poate susţine.

Spre deosebire de generaţia paşoptistă, (şi încă) mulţi scriitori ulteriori de seamă s-au bucurat de o fericită longevitate, au evoluat, cum e cazul lui Macedonski, au dat opere valabile în mai multe genuri, cu reuşite inegale, dar nu chiar contradictorii.

Minulescu şi Bacovia ilustrează simbolismul, dar, totuşi, câtă diferenţă între ei! Aşa-zişii „sămănătorişti" se apropie prin afinităţi certe, dar nu evoluează în grup (cazul lui Şt. O. Iosif şi Goga, dar chiar şi al lui Agârbiceanu care a fost mai bine prizat la Viaţa Românească, unde activa şi a făcut carieră G. Topârceanu. Gala Galaction, prozator de extracţie rurală, dar din „clasa cultă", este un sămănătorist, când el s-a format mai ales pe seamă proprie, dar şi sub influenţa lui Macedonski, asemeni prietenilor săi T. Arghezi şi N.D. Cocea cu care e uşor să vezi cât de mult se diferenţiază.

Oare vreun istoriograf al literaturii noastre ar putea grupa sub titlul Realiştii o sumă de artişti din felurite generaţii, omiţându-l pe Caragiale care ar trebui să stea în fruntea lor? Iar printre Romantici pe Eminescu, care prin măreţie e văzut astăzi de unii ca depăşind hotarele noastre naţionale? (În schimb, D. Bolintineanu, un romantic pur şi caracteristic pentru vremea sa, va fi valorificat abia acum, adică după hotărâtoarea lui „revizuire", operată de I. Negoiţescu?).

(Oricât de valoroasă ar fi contribuţia istoriografică a lui E. Lovinescu, eu cred că el nu s-a confruntat cu marile dificultăţi ale genului, deşi s-a ocupat decisiv cu multe din variantele acestora; istoria literaturii române contemporane, chiar în versiunea mai amplă (1937), este mai mult un „tablou" (termen consacrat în literatura franceză) care nu traduce „evoluţionismul" dorit al istoriei sale „pe genuri", după modelul lui F. Brunetiere, urmat fără consecvenţă.

Acum literatura noastră s-a îmbogăţit considerabil; cei vreo 200-250 de poeţi înregistraţi în primele trei decenii ale secolului al XIX-lea au devenit de cel puţin zece ori mai numeroşi. Cu care din ei suntem invitaţi să ne prezentăm? Legăturile noastre mai strânse cu literaturile lumii ne obligă la confruntări care să ne scoată din condiţia de periferici, chiar de colonie, ai altor literaturi.

Numai că pe străini nu-i interesează în ce condiţii ingrate, dar şi eroice a evoluat scrisul românesc, ei nu ne pot citi decât sub regimul normalităţii de care au beneficiat ei. Că Alexandru Lăpuş-neanude Costache Negruzzi rivalizează cu Merime nu stă nimeni să se gândească, nici că Ţiganiada a fost scrisă pe la începutul celuilalt veac; romanele lui Rebreanu, dar şi cele ale proustienilor şi gidienilor noştri nu cred că sunt înregistrate sub semnul noutăţii.

.. .Dar nici nu sesizează diferenţa abisală dintre literatura noastră „sincronizată" şi ce scriau alţi „condeieri" sămănătorişti şi poporanişti întârziaţi, uneori nu chiar nuli -cazul excepţional al lui Pavel Dan nu e înţeles nici azi cum trebuie de istoriografi. Literatura în socialism se prezintă ca o gravă soluţie de continuitate şi ea a fost provocată de o ocupaţie străină, nu de dezvoltarea foarte diversă a societăţii intelectuale româneşti, cu necesităţile ei racordate la Occident sau la psihologismul rusesc niciodată nesocotit în România.

Nouă ne trebuie acum o istorie literară generală informativă, nu „creatoare", căci publicul cititor, cel puţin bilingv, dacă nu şi poliglot, a început să ne citească în felul în care o fac şi o făceau străinii. Sunt necesare manuale (fără adresă didactică) orientative, antologii cu piese cât mai atractive. ■

P.S. Nu pot să nu închei decât conform obiceiului meu de a încerca umorul, chiar dacă (sau mai ales când) el este şi tragic. Vizitând URSS de câteva ori, am trecut şi prin librăriile care desfăceau „literatură universală"; acolo, la standul românesc prezent la toate, se punea ostentativ în vedetă în maximum de exemplare Ţiganiada, ca şi cum ar fi fost epopeea noastră naţională.

Cititorii mei cred că au sesizat gluma; cu partea gravă nu mai vreau să prelungesc vorba.