Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica melancoliei:
Ce mă desparte de doamna S de Ileana Mălăncioiu


Citesc cu cel mai viu interes volumul II din Jurnalul de exil al doamnei Sanda Stolojan şi mă întreb de ce nu s-a mai bucurat de acelaşi succes ca primul. E drept că eu nu sînt o cititoare dezinteresată. Deşi numele meu nu apare în carte, mă simt, în dublu sens, implicată. Ca scriitor român care constată cu tristeţe dispreţul distinsei reprezentante a exilului parizian pentru scriitorii români din ţară şi ca om care a publicat înainte de 1989 cele Trei scrisori pentru S ale lui Constantin Noica, bucurîndu-se cu asupra de măsură că a reuşit să păcălească vigilenta cenzură.
Curiozitatea cu care am citit acest jurnal pleacă şi de la faptul că o cunosc pe cea care l-a scris din 1979, cînd am călătorit pentru prima oară în Occident, fiind invitată la Bienala de poezie de la Knocke. Acolo l-am întîlnit pe generosul Nego, care ar fi fost în stare să mă bage în sufletul tuturor cunoscuţilor săi din exil ca să mă simt bine. Cu gîndul acesta i-a vorbit despre mine şi doamnei S, care atunci cînd am ajuns la Paris mi-a transmis că ar vrea să mă vadă. Ghinionul meu a fost că am luat metroul în sens invers şi am întîrziat. Cînd am ajuns, stăpîna casei mă aştepta impacientată, pentru că trebuia să plece ...la Moscova şi risca să piardă avionul din cauza mea. Mi-am cerut scuze, regretînd că întîlnirea a fost ratată, i-am urat drum bun şi am făcut cale întoarsă. Mergînd pe jos, deşi nu cunoşteam deloc oraşul, m-am rătăcit din nou, dar nu-mi mai păsa, fiindcă nu ştiam că mă aşteaptă altcineva. Cînd am ajuns la hotel, am aflat că m-a căutat pictoriţa Magdalena Rădulescu şi că mi-a lăsat la recepţie ultimul număr din ziarul Scînteia. Am rîs amar, m-am gîndit că acela nu era Parisul în care visasem eu să ajung şi, ca să mă conving că nu eram tot la Bucureşti, am umblat ore în şir pe străzi, avînd grijă să-mi fixez nişte puncte de reper, ca nu cumva să mă rătăcesc pentru totdeauna. A doua zi l-am văzut, cu alt suflet, pe Paul Goma, care, mai tîrziu mă va judeca şi pentru păcate ce nu-mi aparţin, dar atunci m-a primit ca un frate. Prin el am ajuns apoi la Monica Lovinescu şi la Virgil Ierunca, pe care mi s-a părut că-i cunosc de cînd mă ştiu. Dar ceea ce a depăşit orice speranţă a mea a fost faptul că l-am cunoscut pe Eugen Ionescu.
După un deceniu (obsedant) şi ceva, citind pagina de jurnal în care Cioran nota că ar fi fost în stare să scrie pe uşă cîine rău ca să nu mai fie deranjat, m-am bucurat din tot sufletul că atunci am rezistat propunerii de a fi dusă şi în mansarda sa.
Tot cam pe vremea aceea, mi-a telefonat doamna S care era în Bucureşti şi spunea că ar vrea să mă vadă fiindcă are de gînd să-mi traducă o carte. Am primit vestea cu emoţie, dar şi cu îndoiala cea mai adîncă, fiindcă nu mai eram de mult în etapa cînd crezi că tot ce zboară se mănîncă. Atunci cînd ne-am revăzut, încă mai plutea între noi amintirea primei întîlniri, dar am reuşit să trecem peste ea şi să ne spunem ce-aveam de spus. După ce am terminat cu traducerea mea, doamna S m-a-ntrebat dacă Editura Litera, la care eram redactor-şef, ar putea să publice o carte a sa. Impedimentul era că a fost scrisă în franceză şi ar fi trebuit să căutăm un t r a d u c ă t o r , iar eu nu mai aveam timpul socialmente necesar, cum ar fi zis Marin Preda cu binecunoscutul său umor. Fiindcă eram hotărîtă să plec de la Litera, unde totul mergea din rău în mai rău. De aceea am sfătuit-o pe doamna Sanda Stolojan să meargă la Humanitas, convinsă că Gabriel Liiceanu, care după moartea mentorului său mi-a adus la Viaţa Românească cele Cele trei poeme pentru S ale acestuia, nu o va refuza.
Cartea, transpusă în cea mai frumoasă limbă română de Micaela Slăvescu, a apărut şi a avut un succes nesperat, dar pe mine m-a intrigat faptul că în ea existau nişte pagini care au constituit pentru detractorii lui Noica o dovadă că el ar fi colaborat. în volumul II, doamna S revine la sentimente mai bune pentru acest prieten al său care a suportat totuşi şase ani regimul unui deţinut politic. Schimbarea atitudinii sale mă bucură, deşi trebuie să constat că e cam tîrziu. Şi dacă ar fi numai asta! Dar autoarea încearcă să-şi repare vechea eroare săvîrşind alta la fel de mare. Mai precis, în loc să-şi exprime pur şi simplu regretul pentru răul comis, evocă o întîlnire la care nu ştiu ce lucruri grave ar fi zis despre Noica monştrii sacri ai exilului din Paris şi-l învinuieşte pe Liiceanu că ar fi fost de faţă şi nu i-ar fi contrazis. Procedeul denotă nu numai o indiscreţie de neadmis, ci şi o lipsă de sens de natură să te pună pe gînduri. întîi pentru că imaginea lui Noica nu poate fi refăcută aşa. Apoi pentru că printre personalităţile implicate incorect de doamna S, povestind o întîmplare la care n-a fost de faţă şi nu se ştie cît de exact i-a fost relatată, există şi unele care nu se mai pot apăra. În ultimă instanţă, pentru că ar fi îngrozitor de trist dacă prin astfel de texte - care oricît de bine ar fi scrise, ţin mai curînd de bîrfă decît de mărturie - s-ar ajunge la ideea că n-ar fi fost un adevărat pustiu spiritual doar la nivelul intelectualilor români din ţară, ci şi la al celor din afară.
întrucît mizez pe inconsecvenţa autoarei, sper totuşi ca pericolul să nu fie atît de mare. Faptul că în volumul II infirmă ce a spus în primul volum la adresa lui Noica mă face să trag nădejde că în volumul III va reveni la sentimente mai bune şi pentru Liiceanu şi că nu va mai relata scene prin care e tulburată şi lumea de dincolo pentru a dovedi nerecunoştinţa lui. Pentru că între timp a condus-o pînă la Păltiniş, unde, văzînd camera lui Noica, a reuşit să-nţeleagă că doar sărăcia şi simplitatea în care trăia el te pot face să te apropii de adevărurile elementare.
în ciuda obiecţiilor exprimate, trebuie să recunosc totuşi că jurnalul doamnei S se citeşte cu cel mai viu interes şi pentru că marile personalităţi încondeiate în el sînt tratate ca într-o operă de ficţiune în care autorul face ce vrea cu eroii lui. Spun asta nu doar cu gîndul la Eugen Ionescu şi la Cioran, transformaţi în eroii muribunzi ai unui roman, ci şi la paginile savuroase despre vizita lui François Mitterrand, cu ocazia căreia intelectualii din fosta opoziţie s-au întrecut în a-i spune înaltului oaspete că nu era momentul potrivit să vină în România. Cred însă că întrebarea: cînd ar fi fost momentul potrivit, pusă de fostul preşedinte al Franţei, n-ar fi trebuit să le dea de gîndit doar celorlalţi, ci şi distinsei interprete a acestuia şi a lui Ion Iliescu. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru că întîmplarea sau destinul a făcut să fie cîndva şi interpreta lui de Gaulle şi a lui Ceauşescu. Faptul că povesteşte cu seninătate cum dînsa ar fi stat în sală - lîngă Gelu Voican Voiculescu - de unde ar fi privit lucrurile cu superioritate nu o avantajează. Cu atît mai mult cu cît în primele pagini scrise după 1990 declara că domnia-sa nu se mai poate identifica decît cu morţii din decembrie.
Pentru că mi-e imposibil să înţeleg cum poate cineva care e viu şi nevătămat să se identifice doar cu cine a fost împuşcat, eu cred că autoarea jurnalului în discuţie e mai autentică atunci cînd descrie cu ironie mesele oficiale la care a participat în calitate de interpret al şefilor de partid şi de stat şi cînd ne spune cum le-a făcut cu ochiul studenţilor care au boicotat vizita lui Mitterrand strigînd Jos Iliescu. Chiar dacă între timp aceştia au început să strige Jos Constantinescu, iar dînsa nu le mai face cu ochiul.
în ultimă instanţă, meritele mărturiei depuse de doamna S prin noua sa carte mi se par mai curînd literare decît de ordin moral. Or, asta mă face să mă întreb: şi totuşi, de ce atîta dispreţ pentru literaţi, tocmai acum cînd distinsa autoare a acestui jurnal de campanie şi-a ratat şansa de-a mai ajunge ambasadoare şi - în pustiul spiritual al Estului despre care vorbeşte cu atîta convingere - ea riscă să ajungă o mare scriitoare.