Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
cel din urmă boier de Nicolae Manolescu

cu Neagu Djuvara dispare cel din urmă boier din cultura română. Născut cu o lună înaintea intrării României în Marele Război, i-a supravieţuit aproape trei sferturi de secol celui de Al Doilea. Nu a fost doar boier de robă (culturală!), ci şi unul de spadă, înrudit cu mai multe familii aristocratice. Literat şi istoric, a lucrat în diplomaţia franceză, petrecând ani buni în Niger, revenit în ţară după 1989, când s-a înscris în PAC şi mi-a fost consilier în materie de politică internaţională, publicând, totodată, numeroase cărţi de istorie şi de istorie culturală. Liberal ca formaţie şi vocaţie, a primit, la 100 de ani, o Diplomă de Excelenţă a organizaţiei Femeilor Liberale şi o înaltă Decoraţie din partea preşedintelui Iohannis.

I-am citit toate cărţile. Am scris despre unele dintre ele. Studiul despre secolul XIX mi-a folosit în Istoria critică. Istoria pe înţelesul copiilor mi-a sugerat titlul pentru forma scurtă a Istoriei mele. Am şi polemizat într-un rând cu el pe tema Posadei. (Fapt amuzant: susţinând eu că bătălia a avut loc, totuşi, la Posada, şi nu pe Valea Cernei, cum afirma Neagu Djuvara, m-am pomenit cu o invitaţie a primăriei locale de a participa la festivităţi anuale legate de eveniment!) Teza lui despre originea cumană a Basarabilor i-a atras critica multor istorici naţionalişti. Nu mi-au displăcut amintirile pe care le-a publicat spre sfârşitul vieţii, despre care am scris în Istoria critică, doldora de anecdote savuroase, chiar dacă nu slujite de un mare talent literar. Talentul, Neagu Djuvara l-a păstrat pentru cărţile de istorie.

Personal, l-am cunoscut prin intermediul lui Alexandru Paleologu, care, pe când era în Consiliul Naţional al PAC, mi l-a adus într-o zi la sediul din Principatele Unite, recomandândul drept un posibil membru. Îl preceda o faimă suficientă ca să nu fi avut de ce să stau pe gânduri. Îi ştiam activităţile diplomatice, aşa că, fără nicio ezitare, l-am însărcinat cu relaţiile diplomatice ale partidului. (Vă rog să nu-mi luaţi în nume de rău exprimarea, oarecum oficială, dar lucrurile chiar aşa s-au petrecut. Fireşte, exprimarea a fost cât se poate de prietenoasă şi de plină de respect, deşi prieteni cu adevărat vom deveni ceva mai târziu.)

Ne-am apropiat cu timpul. Neagu Djuvara era, aşa zicând, un om pe gustul meu: inteligent, manierat, deşi direct în aprecieri, spunând adică lucrurilor pe nume, cultivat ca puţini alţii, urmare a unei educaţii de familie bună şi a unei şcoli temeinice, care nu se limita la şcoala vieţii, ca în atâtea cazuri de la o vreme încoace. Era, cu alte cuvinte, un domn de modă veche, cum există tot mai puţini astăzi, liber în gândire şi în cuvinte, pe deplin tolerant. Şi, pe deasupra, cu o vorbă uitată, un bărbat absolut şarmant. Un adevărat etalon pentru a măsura distanţa dintre politicienii de până mai ieri faţă de cei din zilele noastre, inculţi, prost crescuţi, târînd limba română prin toate anomaliile lexicale şi gramaticale.

Şi mai era şi neobosit. Bibliografia ne arată că trecuse de optzeci de ani când şi-a scris majoritatea cărţilor. Iată o întâmplare pe care am mai povestit-o. L-am invitat la Paris, cu ocazia unui Salon du Livre, ca să ţină, împreună cu Nicolae Balotă, o conferinţă. Trecuse de nouăzeci de ani. Balotă se apropia şi el de venerabila vârstă. Organizatorii ne oferiseră o sală pe timp de o oră. I-am rugat să vorbească douăzeci de minute fiecare şi să răspundă eventualelor întrebări în cele douăzeci de minute care rămâneau. Neagu a vorbit, în picioare, neîntrerupt, trei sferturi de oră. Balotă, alte trei sferturi. Am fost evacuaţi fără a mai putea răspunde la întrebările din publicul pe cât de numeros, pe atât de fascinat. I-am invitat la un restaurant, unde ne-a dus Lilian Zamfiroiu, mâna mea dreaptă la UNESCO şi şofer de ocazie, după ce ministerul ne desfiinţase postul din motive de economie. (Precizez cu mândrie că Lilian era pe cale să devină ministru plenipotenţiar, cel mai înalt rang înainte de ambasadorul în Luxemburg care este în prezent!) Am luat masa în patru, am băut vinul roşu obişnuit, am discutat, ne-am simţit grozav. „Hai să bem undeva un coniac şi o cafea”, a zis Neagu când ne sculam de la masă. Ne-am suit în maşină şi am ales o cafenea la recomandarea lui Neagu. La plecare, pe seară, trecuseră ore bune de când ne întâlniserăm la Salon du Livre, Neagu şi Balotă au preferat să facă câţiva paşi pe jos. Eu şi Lilian eram la capătul puterilor. Cei câţiva paşi au durat o bună bucată de timp. Balotă, care stătea la mine, a ajuns acasă pe la miezul nopţii. Vesel şi reconfortant, cum trebuie să fi fost şi Neagu. „Ce generaţie!”, am exclamat când i-am deschis uşa.

Ce generaţie!, îmi vine să exclam şi acum, la moartea lui Neagu Djuvara, gândind eu, în împrejurări precum cea de mai sus, că e nedrept ca astfel de oameni, cei din urmă boieri din cultura românească, să ne părăsească.


NEAGU M. DJUVARA (1916–2018) s-a născut la Bucureşti, într-o familie de origine aromână aşezată aici la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat ţării mai mulţi oameni de seamă. Licenţiat la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor în Drept (Paris, 1940). Participă la campania din Basarabia şi Transnistria (iunie–noiembrie 1941); rănit în apropiere de Odessa. Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu URSS. La Stockholm, funcţionează ca secretar de legaţie până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi Externele. Rămâne în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii ale diasporei. În 1961 pleacă în Republica Niger, unde va sta 23 de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de Drept internaţional şi de Istorie economică la Universitatea din Niamey. În 1972, obţine doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei, sub îndrumarea lui Raymond Aron; mai târziu, obţine şi o diplomă a INALCO de la Paris. Din 1984 este secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până în 1990, când se întoarce în ţară. Membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaşi şi al Institutului de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti.

Cele mai importante cărţi: Le droit roumain en matière de nationalité (teză de doctorat); Civilisations et lois historiques. Essai d’étude comparée des civilisations (carte premiată de Academia Franceză); în româneşte, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor; Le pays roumain entre Orient et Occident. Les Principautés danubiennes dans la première moitié du XIXe siècle; în româneşte, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne; O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri; Cum s-a născut poporul român; Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii; De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul; Însemnările lui Georges Milesco (roman); Amintiri şi poveşti mai deocheate; Amintiri din pribegie; versiune franceză: Bucarest–Paris–Niamey et retour ou Souvenirs de 42 ans d’exil (1948-1990); Există istorie adevărată?; Thocomerius–Negru Vodă, un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti; Războiul de şaptezeci şi şapte de ani (1914–1991) şi premisele hegemoniei americane. Eseu de istorie-politologie; Ce au fost „boierii mari“ în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor (secolele XVI–XX); Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă; Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 şi unele amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări; O scurtă istorie ilustrată a românilor (tradusă şi în limba engleză, A Brief Illustrated History of Romanians).

A fost unul dintre cei mai de succes autori ai Editurii Humanitas, editură pe site-ul căreia poate fi citită şi această sintetică fişă bio-bibliografică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara