Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Cele două destine ale criticului de Amelia Pavel


În zodia actuală a "Jurnalelor", "Memoriilor", "Amintirilor", mai ales a celor marcate de experienţele dictaturilor naziste şi comuniste, autobiografia recent apărută a cunoscutului critic literar german Marcel Reich-Ranicki are, prin particularităţile ei, un caracter aproape senzaţional. O sinceritate şi obiectivitate când dezarmante, când şocante, sunt fundalul pe care se desfăşoară două destine. Ele nu se intersectează decât cu rare ocazii şi tocmai aici stă originalitatea şi chiar nota stranie a acestei expuneri autobiografice.

Unul dintre destine este cel propriu-zis: întâmplările vieţii, de o varietate, un dramatism, şi, uneori, de un pitoresc - neobişnuite. Celălalt destin este cel profesional, de o uniformitate obsedantă, o fidelitate crispată faţă de literatura germană, parţial şi poloneză, toate văzute şi trăite strict din punctul de vedere al criticului. De aceea, cartea are o importanţă informativă majoră: pe de o parte asupra modului de viaţă, a mentalităţii burgheziei şi intelectualităţii central-europene, cu o destul de masivă componentă evreiască; pe de alta - asupra mişcării literare de limbă germană din secolul 20, în toate etapele ei. În acest fel, autobiografia se constituie şi ca o istorie a criticii literare germane, sub forma ei în principal jurnalistică, şi ca un capitol - surprinzător în multe aspecte - al istoriei începuturilor nazismului în Germania, al pătrunderii naziste în Polonia, cu toate grozăviile petrecute în Varşovia. De un mare interes e şi episodul (mai puţin cunoscut în detaliile lui) ce relatează prima perioadă a pătrunderii armatelor sovietice în Polonia şi legăturile cu reprezentanţii lor din Germania, acţiune în care Marcel Reich-Ranicki a avut un rol important. Urmărind firul celor "două destine",atât de divergente în modurile lor de manifestare, ne miră faptul că aceste experienţe de viaţă intens emoţionale şi aventuroase nu şi-au găsit nici un fel de debuşeu în literatura de ficţiune. Reich-Ranicki a rămas, la nivelul strict al judecăţii criticului, martor atent şi obiectiv al creaţiei altora.

Cartea este împărţită în cinci capitole: 1920-1938; 1938-1944; 1944-1958; 1958-1973; 1973-1999. Primele trei sunt dominate de nota social-politică; ultimele două, de vocaţia şi activitatea profesională. Marcel Reich s-a născut în 1920 în orăşelul polonez Wloclawek, într-o familie de evrei bine situaţi, cultivaţi, tatăl - mare amator de muzică, mama - asiduă iubitoare de literatură germană. Ca mai toţi evreii burgheziei din Europa centrală, citeau presa germană sau austriacă. Despre existenţa a trei arii de cultură în familia Reich, Marcel relatează o întrebare pe care i-a pus-o în 1958 Günter Grass: "De fapt cine eşti dumneata? Eşti neamţ, polonez sau ce anume?" Răspunsul a fost: "Sunt pe jumătate polonez, pe jumătate german şi pe de-a întregul evreu". Afirmaţia cuprindea adevărul; fără vreo habotnicie sau fidelitate religioasă, Marcel Reich a rămas toată viaţa cu un soi de complex al evreităţii lui, deşi, aşa cum mărturiseşte, în cele mai grele momente ale persecuţiei naziste şi nu numai, a avut parte şi de admirabile manifestări de solidaritate umană şi de ajutor, atât în Polonia cât şi în Germania. În 1929, criza economică a lovit şi familia Reich, astfel că pentru a asigura educaţia băiatului, l-au trimis la nişte rude din Berlin, mai bine situate. Înscris acolo la şcoală, odată cu bucuria de a-şi continua lecturile în limba germană - de pe atunci o pasiune devorantă - descoperă duritatea educaţiei germane. "Trebuie să existe ordine şi disciplină", era lozinca. Atunci a început experienţa acelui amestec de "fericire a contactului cu muzica şi literatura germană" dar şi "frica de nuiaua germană, de lagărul german de concentrare, pe scurt, de barbaria germană". Începând din 1933, dar mai ales din 1936, când numeroşi profesori şi directori de liceu s-au înscris în partidul naţional socialist şi au început să apară legile naziste, Marcel Reich s-a aflat în faţa unei situaţii contradictorii. Pe de o parte continua să fie, la liceu, elevul strălucit la literatură germană, apreciat de profesori, pe de alta, vedea apropiindu-se cu paşi repezi o dramă pentru perspectivele lui şcolare. Unii profesori şi chiar directori au rezistat cât au putut ingerinţelor politice totalitare, un moment de oarecare relaxare strategică fiind cel al Olimpiadei din 1936. În 1938, însă, împrejurările au fost de aşa natură încât întreaga familie, instalată la Berlin a primit, ca şi mulţi alţii, ordin de evacuare în Polonia, la Varşovia.

Episodul varşovian, de până în 1944 dar şi în primii ani de după încheierea războiului, alcătuiesc paginile senzaţionale ale memoriilor, - sub aspectul rolului jucat de Marcel Reich, al comportamentului său şi al întorsăturilor unui destin pe care părea să-l ţină în frâu cu o energie uimitoare. La data expulzării din Berlin, tânărul Marcel Reich începuse să publice cronici literare în revistele comunităţii evreieşti germane şi îşi fixase marile lui opţiuni în materie de literatură. Pe lângă Goethe şi Lessing, locul de frunte îl ocupa Thomas Mann şi Kafka, Brecht şi Erich Kästner. Amuzant este faptul că, în acest interval, unele mici episoade amoroase se vor desfăşura, în principal, pe baza unor discuţii literare, ca într-un cenaclu.

Organizarea ghetoului din Varşovia, conceput ca o variantă diavolească a ordonatei Civitas Dei, mergea din etapă în etapă spre sufocare totală. Dacă la început se păstra un simulacru de civilizaţie - exista o orchestră, un teatru, un comitet evreiesc de legătură cu autorităţile poloneze, curând ghetoul a ajuns sursa de furnizare a deportaţilor în lagărele de exterminare. În tot acest timp, Marcel Reich, datorită perfectei stăpâniri a limbii germane şi a celei poloneze, dar şi a obişnuinţei şi capacităţii de a redacta acte, cereri, scrisori, era folosit atât de autorităţile poloneze cât şi de cele germane pentru diverse servicii. Luase cu sine, cum spune, "un singur bagaj, limba şi literatura germană." În Polonia a descoperit însă cu emoţie oameni de o calitate deosebită, care, după distrugerea oraşului de către trupele germane, după revolta evreilor din ghetou şi fuga reuşită a lui Marcel Reich împreună cu Tosia, prietena lui şi viitoare soţie, l-au adăpost cu cele mai mari riscuri, până la intrarea ruşilor în oraş. În ultima clipă au fost deportaţi şi exterminaţi la Treblinka părinţii şi sora lui. El a scăpat ascunzându-se într-o veche bibliotecă evreiască părăsită.

Până în 1945, la încheierea păcii, a primit din partea ruşilor însărcinări la serviciul de cenzură a corespondenţei, dat fiind că pe lângă poloneză şi germană mai cunoştea bine şi engleza şi franceza. Trimis la Lublin, apoi la Kattowice, în cele din urmă revine în Varşovia distrusă. Aici primeşte propunerea de a lucra în serviciile secrete externe poloneze. Marcel Reich acceptă şi dă, acum, în carte, nişte explicaţii: "Dacă în acel moment, când încă se mai purta război cu Germania naţional-socialistă, aş fi refuzat apelul autorităţilor poloneze de a lucra în serviciul de informaţii externe - aş fi considerat faptul ca o pată a biografiei mele. Ar fi trebuit şi astăzi încă să-mi plec ochii de ruşine. Era nevoie de mine. Încă înainte de a mi se fi făcut oferta, agream într-o anume măsură o astfel de activitate, înconjurată de o aură întunecată şi dificilă, un domeniu mitologizat de literatură şi film. Deci şi gustul aventurii? Fireştre că a avut şi acesta un rol". Cu acest prilej i s-a cerut să-şi adauge şi un nume polonez, de aici - Ranicki. Serviciul implica frecvente călătorii la Berlin, a cărui regăsire a însemnat, pentru el chiar şi în condiţiile de distrugere, momente de mare bucurie. Frecvente deplasări făcea şi la Londra, noul agent avînd o mare admiraţie pentru funcţionarea impecabilă a respectivului domeniu în Anglia.

În această perioadă s-a înscris în partidul comunist polonez, fără a fi fost forţat de cineva; mărturiseşte că a făcut-o atât din convingerea "valabilităţii ideilor comuniste", cât şi, spune el, din "recunoştinţă pentru armata roşie", care l-a scăpat de ororile naziste, ce au dus şi la uciderea familiei sale. Încheierea episodului era însă previzibilă. Întors la Varşovia, în plin stalinism, a fost arestat, ţinut singur, într-o celulă, şi eliberat după două săptămâni.

Din acest moment activitatea lui Reich-Ranicki se reduce strict la critica literară. Germania îi servea acum exclusiv pentru cronicile despre autorii din R.D.G. - singurii scriitori germani admişi la acea dată în Polonia: Brecht, Anna Segers, Willi Bredeck, Peter Huchel. Excepţie făcea şi cehul de limbă germană Egon Ervin Kisch. Admiraţia pentru Brecht, acutizată şi de relaţia personală cu el nu l-a împiedicat pe Marcel Reich (ca şi în cazul altor autori germani, de astă dată celebrităţi din Vest) să se exprime fără menajamente dacă vreo operă nou apărută nu-i plăcea. În felul acesta şi-a stricat numeroase prietenii: cu Joachim Fest, cu Heinrich Böll, cu Günter Grass şi alţii. Cultiva un soi de principialitate rigidă, cu rădăcini adânci şi complexe. Primit în Uniunea Scriitorilor polonezi, cu destulă greutate, începe să călătorească şi în Germania de Vest, şi munceşte la traducerea unor scriitori precum Kafka şi Musil. Scriitori germani din vest vizitează Polonia, în primul rând Heinrich Böll, apoi Dürrenmatt, mai târziu Max Frisch. Acum Reich-Ranicki începe să-şi pună problema emigrării în Germania de Vest. Prin Israel? În cele din urmă optează, în mare secret, pentru o călătorie din care să nu se întoarcă. Stabilit mai întâi la Frankfurt, cu ideea că acolo va putea lucra pentru ziarul "Frankfurter Allgemeine", ceea ce s-a şi întâmplat, a fost cordial ajutat de colegii germani, între ei Böll şi Siegfried Lenz. Angajat la F.A.Z., cu libertatea totală de a scrie ce, cum şi cât vrea, suferă însă de faptul că nu a fost niciodată chemat să participe la consiliile de redacţie sau la alte reuniuni redacţionale. Exista o rezervă a colegilor germani, pe care el n-o înţelegea. Resentimente reciproce colcăiau undeva pe ascuns. A părăsit F.A.Z.-ul şi s-a instalat la Hamburg, angajându-se la prestigiosul săptămânal "Die Zeit". În acei ani - '70 şi '80 - era cea mai bună revistă europeană de cultură. A fost adoptat de faimoasa "grupare 47" - la care participau acum scriitori din toate generaţiile, era prezent la reuniunile lor de "lecturi": o prezenţă în acelaşi timp pasionat-devotată dar şi cu stranii reticenţe.

Ultim capitol referitor la perioada 1974-1999 este o suită de portrete - Martin Walser, Ingeborg Bachmann, Thomas Bernhard, Max Frisch, Uwe Johnson - întotdeauna admirative, dar şi cu o discretă necruţare, având la fiecare şi rezerve.

Emisiuni radiofonice, televizate, cursuri universitare de succes - Marcel Reich-Ranicki, supranumit "papă al criticii", e omul care nu ştia să uite. Astfel că şi în ultima mare dezbatere germană şi americană a istoricilor în legătură cu problema amintirii Holocaustului, atitudinea lui rămâne nenuanţată. Cu toate acestea, în concluzia autobiografiei, nu omite să menţioneze sentimentele de recunoştinţă şi de satisfacţie pentru o carieră împlinită.



Marcel Reich-Ranicki - Mein Leben şViaţa meaţ, Deutsche Verlags Anstalt, Stuttgart, 1999.