Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Cele mai vizionate filme din 2004 de Alexandra Olivotto


Nu se poate găsi un moment mai potrivit pentru evaluarea preferinţelor publicului din cinematografe decât sfârşitul de an. Aşa că am aruncat o privire pe topul de box-office al premierelor din 2004, top accesibil pe site-ul cinemagia.ro. Ce-am văzut nu m-a bucurat, dimpotrivă. Lovitura de graţie a fost Orient Expressul, plasat pe locul paisprezece; noroc că Oscarurile nu sunt concurs de popularitate! În caz că vă întrebaţi unde se situează următoarea producţie românească, o găsiţi la numărul 75: Milionari de week-end. Filmul lui Lucian Pintilie e pe poziţia nouăzeci, iar documentarul lui Thomas Ciulei e unul dintre codaşii topului: între premierele din 2004, ocupă penultimul loc. Lăsând la o parte aceste consideraţii, mă voi mulţumi să comentez câteva dintre lungmetrajele câştigătoare.

Medalia de aur revine filmului Patimile lui Hristos. Ceea ce e surprinzător, nu ştiam că suntem o naţie atât de religioasă. Pentru că acesta e un film făcut de un habotnic pentru uzul bigoţilor: mesajul e unul simplu şi "bătut în cuie", dacă mi se permite un joc de cuvinte. Transportă violenţa Vechiului Testament în cel Nou. Hristos a suferit pentru păcatele noastre, iar filmul arată doar această suferinţă, nimic mai mult. "Arată" nu e un termen adecvat, lungmetrajul te loveşte în plexul solar, e într-atât de violent că te determină să te simţi martir la rândul tău. Criticii de film au comentat deja că pelicula îşi terorizează spectatorii sau că te pedepseşte - prin această violenţă - pentru păcate pe care nici nu ştiai că le ai. Bănuiesc că aceasta a fost şi intenţia regizorului Mel Gibson: a mizat pe un realism extrem, conferit şi de aramaica şi de latina în care vorbesc personajele, pe o identificare cu protagonistul, identificare pe care o consideră un "dat" (de aceea spuneam că e un film pentru bigoţi). Cred că dorea ca filmul să revitalizeze cunoştinţe pe care mulţi le au despre Hristos transpunându-le într-un plan visceral, apropiat. Martiriul nu trebuia să fie o experienţă îndepărtată în timp sau consemnată în evanghelii, ci un eveniment palpabil, care se întâmplă azi şi-ţi şterge păcatele de ieri. Cu alte cuvinte, filmul trebuia să fie o experienţă cathartică în folosul creştinilor.

Pornind de la această premisă, dozajul violenţei e discutabil. Dar aici apar problemele, iscate de către identificarea spectatorului cu Hristos. E foarte greu, aş spune chiar imoral, să nu te identifici cu cineva în ale cărui predici nu găseşti o sămânţă de rău. Cu atât mai mult cu cât acel cineva suferă pentru păcatele întregii lumi. Dar acest film îl divorţează oarecum pe Hristos de predicile lui; arată suferinţa într-o proporţie covârşitoare faţă de crezul pentru care suferă. Iar acest fapt are două consecinţe; prima ar fi că lungmetrajul e greu de digerat pentru cei nefamiliarizaţi cu creştinismul, care văd un om torturat şi nu înţeleg de ce îndură aceste chinuri. A doua e mai general aplicabilă: mă identific cu Hristos, dar nu cu o bucată de carne-n sânge. Şi chiar dacă îţi iese această identificare, ce simţi? Compasiune pentru durerea cuiva, oricine ar fi acela, sau exaltare religioasă?

Problema pe care o am eu cu violenţa din film nu are legătură cu cantităţile în care e prezentă. Ci cu implauzibilitatea ei: oricine ar fi suferit acele torturi neîncetate ar fi fost inconştient din cauza durerii pe la mijlocul filmului. Or, dacă tot alegi varianta realistă, cu accent maxim pe umanitatea lui Hristos, de ce nu are limitele de rezistenţă ale unui om? Iată cum însăşi miza filmului sabotează propriul proiect artistic...

Al doilea film din top e finalul trilogiei Stăpânul inelelor; hai că înţeleg, aglomeraţia de la primele două trebuia să se perpetueze, doar e sfârşitul poveştii. Dar al treilea e Troia, bazată pe Iliada lui Homer. Au mai existat adaptări care au făcut praf originalul. Nici măcar nu speram ca filmul să conserve mult din epopee; era imposibil, cu toată pletora de nume pe care le înşiră Homer. Aşa că am privit cu stoicism cum mor Agamemnon şi Menelau, cum scapă Andromaca şi Paris. Dar puţine adaptări au alunecat în aberaţie, aşa cum aceasta face triumfal de la una dintre primele scene.

Să mă explic: Agamemnon alcătuieşte o coaliţie de state greceşti, la care Tessalia refuză să participe. Aşa că Atridul îşi aduce armata, care-l includea pe Ahile, pentru o confruntare cu războinicii tessalieni. Eroul îl învinge în luptă corp la corp pe campionul poporului inamic şi are un schimb de cuvinte cu regele Tessaliei, în care acesta spune cu emfază "Ahile... îmi voi aminti acest nume". Ei, problema e că Ahile era nu doar tessalian, ci chiar fiul regelui Tessaliei, care - zic eu - îşi amintea cu siguranţă numele propriului fecior! Nici măcar nu era mort, cum afirmă Priam în film, ci i-a supravieţuit lui Ahile şi a domnit cu o pauză, fiind apoi reînscăunat de Neoptolemus, fiul lui Ahile. Celebri mirmidoni ai lui Ahile, menţionaţi de altfel în lungmetraj, sunt un popor tessalian. Pe deasupra, eroul este arătat în reşedinţa lui din Phtia, dar aceasta e plasată mai general în Grecia, în loc să se precizeze că era capitala Tessaliei!

Pe lângă încurcătura de nume şi ţări, Troia are şi alte avantaje: ignoră complet faptul (istoric) că grosul armatei troiene era format din asiatici. În schimb, oferă o Troie cam de zece ori mai mare decât cea descoperită de Schliemann, plus armate îmbogăţite cu figuranţi adăugaţi cu ajutorul tehnologiei.

Divinităţile au ieşit din joc, un titlu alternativ pentru film ar putea fi "amurgul zeilor". Hector manifestă acest tip de scepticism, dar nici Ahile (Brad Pitt) nu e prea departe. Iar idealul lor de glorie e mai degrabă medieval decât aheu. Lungmetrajul aduce şi o umanizare excesivă a personajelor iniţiale: Elena se simte vinovată pentru război şi vrea să se predea, Priam îl îndeamnă pe Paris să lupte din dragoste, în timp ce restul luptă pentru putere şi glorie, iar Ahile enunţă maxime o dată la trei cuvinte. S-a comentat deja că eroii homerici nu sunt personaje psihologic plauzibile, altfel n-ar mai fi eroi! Cam toţi au un părinte divin, iar zeii şi psihologia nu se prea împacă. Dar ca melodramă + film de acţiune, lungmetrajul e vizionabil. O singură dată.

A patra poziţie e ocupată de Ultimul samurai; de popularitatea sa, m-am convins: caseta există la închirieri video, dar tot timpul e împrumutată de cineva. Aşa că mă voi limita la locul cinci din topul de box-office, loc ocupat de Omul-păianjen 2. Inspirat de benzi desenate, filmul nu are ambiţii mari, vrea doar să fie pe placul copilului din noi. Pentru genul cu super-eroi, aş spune că bate Superman sau Batman. Diferenţa faţă de acestea e că eroul lor era super-dotat şi în viaţa de zi cu zi: Superman îşi făcea şi treaba de salvator al umanităţii, plus că îndeplinea cu profesionalism sarcina de jurnalist integru. Batman, deşi orfan, era bogat şi se baza pe asistenţa tehnică şi morală a majordomului său. Or, Omul-păianjen/Peter Parker (Tobey Maguire) e şi orfan, şi sărac. Încearcă să ţină pasul cu cursurile de la facultate, să aibă un job stabil livrând pizza şi să mai scoată ceva bani făcând fotografii pentru un ziar. Nu reuşeşte să le facă pe toate. Se poate baza doar pe bunica lui, care nu cunoaşte identitatea lui de super-erou şi povara adiacentă. Puţinii prieteni pe care-i avea s-au îndepărtat: Harry îl urăşte pentru că refuză să-i spună cine e ucigaşul tatălui său, iar M.J., de care super-eroul e îndrăgostit, e pe cale de a se mărita cu altul. Aţi mai compătimit un super-erou până acum?

Paradoxal e faptul că din această neajutorare mundană a protagonistului filmul extrage o doză de umor considerabil: e înduioşătoare scena în care Peter îşi strică lenjeria spălând-o laolaltă cu costumul de super-erou. La sfârşit, se alege cu fata, dar problemele financiare nu se rezolvă, nici cele personale - noul duşman se anunţă a fi chiar prietenul său Harry. Oricum, dacă e vorba de top box-office, acesta sau Întoarcerea regelui ar trebui să fie pe primul loc; măcar acestea sunt "entertainment", nu tortură...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara