Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Centenar Petru Comarnescu de Iordan Datcu


Petru Comarnescu (23 nov. 1905, Iaşi-27 nov. 1970, Bucureşti) nota, la 2 iulie 1962, în jurnalul său: ,Nu am avut un destin tragic, ci un destin dramatic, plin de contradicţii, ciocniri, căderi, răniri, suferinţi, dar şi de satisfacţii morale şi intelectuale". A avut parte de acest cortegiu de insatisfacţii şi până la instalarea comunismului în România, jurnalul său şi corespondenţa (cu deosebire aceea cu Anton Golopenţia) abundând în consemnări de această natură: că este obosit şi sceptic, că se teme că nu realizează nimic de seamă, că are mulţi neprieteni şi negatori, că este stăpânit de dezgust, că-l întristează evenimentele politice, revistele care propagă naţionalismul hitlerist şi cuzist, că îl deprimă mediul ,josnic şi anihilator", că are complicaţii materiale, sentimentale (o căsătorie ratată) şi morale, că lucrează în afara vocaţiei şi idealurilor sale, că generaţia sa ,s-a răvăşit, din egoisme individuale sau de gaşcă", că au separat-o diferende de ideologie politică, că, chiar el se află în conflict cu sine însuşi. Mărturiseşte că în altă ţară s-ar fi putut afirma plenar: ,Dacă aş trăi în America sau în Franţa, de mult aş fi fost şef de curent sau de şcoală, director de revistă cu prestigiu. Aici sunt lucrat de mediocri". O convingere care ne-o aminteşte pe aceea a lui Eugen Ionescu care spunea în 1934: ,Dacă aş fi francez, aş fi genial". Că a avut neprieteni şi negatori este adevărat, însă tot aşa de adevărat este că nu puţini scriitori i-au recunoscut meritele: Camil Petrescu îl considera ,şef al generaţiei noastre", Barbu Brezianu spunea că a fost ,heraldul" acelei generaţii; Mircea Eliade că a fost ,magul" ei, Constantin Noica i-a lăudat polivalenţa şi generozitatea, iar Arşavir Acterian, darul de animator şi organizator al asociaţiei ,Criterion".

Toate insatisfacţiile sale au fost reale, însă periplul său, ca şi al altor, numeroşi, intelectuali de seamă, va deveni cu adevărat dramatic odată cu instalarea comunismului, cu deosebire după 1948. Dar primeşte lovituri şi în anii de relativă libertate 1944-1947. încă de acum, i se instalează sentimentul de frică, de insecuritate: ,Trăiesc cu frica în sân, neadăpostit de nevoi şi teamă, deşi nu sunt un răufăcător şi deşi muncesc din răsputeri şi am făcut ceva în cultura românească. Uneori mă simt un nimic, gata să fie suflat de vânt şi toată încrederea în artă, ardoarea de expresie, speranţa într-o lume mai luminoasă mi se năruie". Deşi lucrează în trei locuri, la Fundaţiile Regale, la ,Timpul" şi la Direcţia Generală a Teatrelor, nu-i ajung banii şi mereu se împrumută. în 1947 apare ultimul număr din publicaţia la care ţinea foarte mult, ,Revista româno-americană", atacat de ,Scânteia", ,România liberă" şi ,Contemporanul". în curând nu vor mai apărea ,Timpul", ,Naţiunea", ,Revista Fundaţiilor Regale", la care a fost fervent colaborator. El, care, avea, ca primă şi ultimă vocaţie, scrisul, scrisul liber, este împresurat tot mai apăsător de disperare, îngrijorare, însingurare, îi dispare acea joie de vivre, înlocuită fiind de presiunea, atroce, a noii ideologii, comuniste. Constată îndată, iarăşi şi iarăşi, că nu mai poate să fie reprezentat prin scris, că este silit să scrie pe teme comandate, pe teme la ordinea zilei: în ,Naţiunea" scrie despre lupta de clasă, despre Comuna din Paris, despre naţionalizarea din 1948, recenzează cartea lui Horia Deleanu, Impresii literare sovietice, în ,Flacăra" îşi arată adeziunea la ,cauza muncitorimii" şi la ,poziţia progresistă", în ,Timpul" scrie despre munca voluntară.

Şi lui, ca şi atâtor intelectuali autentici, i se secţionează viaţa în două: ,din care prima moare încet, iar a doua acum se formează în spiritul vremii". Trăieşte cel mai profund impact al comunismului asupra sa: scindarea personalităţii. Spre deosebire de alţii, el avea, în concepţia politrucilor din literatura vremii, o culpă specială, aceea de ,occidental humanist" (cum se autocaracteriza), de autor al unei opere de americanolog, al unor cărţi precum: Homo americanus (1933), Zgârie-norii New York-ului (1933), America văzută de un tânăr de azi (1934), Chipurile şi priveliştile Americii (1946), la care se adăugau traduceri din literatura americană. Unii politruci nu doar gândeau că scriitorul este un trădător, ci nu se sfiau să-l acuze direct. într-o şedinţă de la Uniunea Scriitorilor, menită să demaşte cosmopolitismul, Mihail Davidoglu şi-a pus cenuşă în cap spunând autocritic că citise şi-i plăcuseră scrieri ale lui Eugene O'Neill, traduse de Comarnescu. Atunci, Traian Şelmaru a arătat cu degetul spre traducător: ,Duşmanul e aici, printre noi!" în alt context, Zaharia Stancu îl atacă pentru poziţia lui estetică în propunerile de a fi jucate piese de O'Neill şi Synge.

Avea să constate, cu prisosinţă, că unele idei pe care le susţinuse, în cadrul noii sale publicistici, erau profunde erori. Astfel, avea să se convingă că speranţele sale de a sluji valorile culturale erau utopii, aşa cum utopie era speranţa sa că afirmarea convingerilor sale de stânga, convingeri sincere, îi va facilita colaborarea sinceră şi eficientă cu noii conducători. I se îngustează câmpul de acţiune, nu-şi mai poate exercita enciclopedismul, polivalenţa din timpul asociaţiei ,Criterion". Teama de a i se refuza singurul mijloc de existenţă, scrisul, de a fi la cheremul unor neaveniţi, este mereu prezentă. Sunt preţioase documente însemnările sale despre teroarea pe care o răspândeau inşi ca Nicolae Moraru şi Traian Şelmaru, despre examenul despre istoria P.M.R., susţinut cu Constanţa Crăciun. Este constrâns să-şi ajusteze unele pagini ale publicisticii şi studiilor la noile slogane: în 1948 scrie despre Ştefan Luchian ,într-o formă nouă, cu referinţe sociale mai accentuate şi cu mai puţine considerente formale", în 1959 despre Pictura noastră pe drumul realismului socialist. Pentru ca să nu fie marginalizat, face o serie de compromisuri: citeşte, la cererea lui Al. Rosetti, ca un cenzor, volume de Galaction şi Sadoveanu şi semnalează ,probleme"; face, împreună cu Nina Cassian, ,modificări serioase" în piesa de teatru Pomanagii, de Eduardo de Filippo ,relativismul" pe care-l propaga aceasta devenind atunci ,incompatibil" cu poziţia realismului socialist. Şi toate aceste cedări, mai mici sau mai mari, nu i-au ajutat, la mijlocul anilor '50 fiindu-i retras dreptul la semnătură, astfel încât a fost constrâns să semneze cu pseudonim.

Multe planuri ale sale, multe aspiraţii se năruiesc rând pe rând: nu-i apare studiul Om, natură şi Dumnezeu în arta românească, nici studiul O^Neill şi renaşterea tragediei, nu reuşeşte să scrie romanul generaţiei sale; nu poate să publice studii de filosofie, nici să tipărească o revistă internaţională de filosofie şi cultură generală, intitulată ,Distinguo", i se refuză crearea unei catedre de civilizaţie americană la Universitate. Ca traducător, este constrâns să treacă dincolo de spaţiul său predilect, literatura americană, şi să traducă, în colaborare, şi din A.I. Herzen, M.M. Gorciakov, N. Albaki, O. Cernij, N. Cernîşevski, I. Ehrenburg, G.I. Uspenski.

Eseistul din interbelic, care aborda, cu egală disponibilitate şi fervoare, probleme de filosofie, literatură, artă, muzică, film, coregrafie, se vede brusc limitat să publice, cu unele excepţii, monografii de pictori şi sculptori; Octav Băncilă (1954), A. Baltazar (1956), Viaţa şi opera lui Rembrandt van Rijn (1957), Nicolae Grigorescu (1959), Ştefan Luchian (1960), îndreptar artistic al monumentelor din nordul Moldovei (1961), Ion Jalea (1962), N. N. Tonitza (1962), Ion }uculescu (1967), Témoignages sur Brancusi (1967, în colaborare cu Mircea Eliade, Ionel Jianu), Deineka (1968), Lascăr Viorel (1968), The Romanian and the Universal in Brancusi's Work (1970).

Dar chiar în domeniul criticii de artă are numeroase neplăceri, în sensul că i se fac puţine şi nesigure comenzi, că articolele îi apar cu mare întârziere. în 1960, o carte, tipărită în 1959 şi nedifuzată, la care a colaborat, va fi topită. îndreptarul artistic al monumentelor din nordul Moldovei apare după multe tergiversări unii referenţi considerându-l pe autorul cărţii publicist... amator. Cu adevărat dramatic a fost pentru el momentul din 1961, când inşi ignari, primitivi voiau să nu-i acorde calitatea de membru definitiv al Uniunii Artiştilor Plastici. L-au susţinut Al. Rosetti, Tudor Vianu, Ion Frunzetti şi Vlaicu Bârna, astfel că mişelia n-a avut loc.

între preocupările care i-au displăcut a fost şi aceea de a lua, la cei 56 de ani ai săi, interviuri, să scrie despre ,limitele oamenilor talentaţi, despre proştii geniali", să realizeze numeroase interviuri, în unele el fiind şi cel care chestiona şi cel care răspundea, ca în cazul interviului cu sculptorul Cornel Medrea, căruia i-a atribuit ,idei la care (acesta) nu s-ar fi putut gândi niciodată". Tot între muncile pe care le-a făcut pentru subzistenţă a fost şi aceea de stilizator al unor volume de Niculescu-Buzău şi George Niculescu-Basu.

Jurnalul lui Petru Comarnescu, din care Victor Durnea a tipărit, în 1994, anii 1931-1937, iar Traian Filip, Mircea Filip şi Adrian Munţiu, sub titlul Pagini de jurnal, în trei volume, anii 1923-1968, este un document al periplului autorului lui, dar şi o imagine, fatalmente subiectivă, a lumii literare şi artistice prin care a trecut. Aminteam, mai sus, că diaristul a fost contrariat de derapajele ori orientările unor colegi de generaţie. Nu se identifică deloc cu teoriile ,primitiviste" ale lui Mircea Eliade şi Mircea Vulcănescu, la acesta, pe care, de altfel, îl socoteşte ,o mină de inteligenţă şi genial într-unele sclipiri", îl supără ,ţărănismul idealizant, cu pretenţii de realism sociologic"; Mihail Sebastian îi apare ,prezumţios şi îngâmfat..., care face pe pontiful ajuns la definitivă înţelepciune"; Mihail Polihroniade este ,mediocru şi fudul; C. Fântâneru, ,un om ciudos, imposibil, care are ceva de smintit şi iluminat din romanele ruseşti"; Petru Manoliu, un ,farsor". în schimb, întreaga lui admiraţie se îndreaptă către Anton Golopenţia, căruia îi laudă, la superlativ, valoarea, judecata, cinstea, sinceritatea, ţinuta morală. Pe E. Lovinescu îl laudă în postura lui de conducător de cenaclu, oficiu care a făcut din el ,un martir de speţă nobilă", însă nu află la el ,orizonturi largi, umaniste"; pe G. Călinescu îl citeşte cu interes, dar îl detestă ca om. Mai caldă şi mai nedrămuită este admiraţia lui pentru o serie de scriitori din generaţii mai tinere: Ion Negoiţescu, ,un băiat serios, cu vocaţia certă de critic literar, care judecă pe plan european valorile româneşti" (apreciere din 1947); soţii Ileana şi Romulus Vulpescu sunt ,culţi, iubesc muzica şi poezia, sunt sinceri şi deschişi în conversaţie, cu gust"; Mircea Cojocaru, ,talent cert, pe linia liricii româneşti, actualizată pe alocuri"; Traian Filip, ,om fin, cult, deştept, care va fi un mare scriitor", acesta fiindu-i probabil cel mai bun prieten; Titus Popovici, Dan Hăulică, Valeriu Râpeanu ş.a.

Jurnalul lui Petru Comarnescu, pe care autorul l-a conceput ca un aide-mémoire, şi despre care credea, în mod exagerat, că este ,legat de fapte mărunte şi de altele mai importante, dar importante pentru mine şi mai puţin pentru alţii", este realmente important, de aceea în opera de restituire a autorului lui, trebuie să fie tipărit integral, aşa cum trebuie să vadă lumina tiparului memoriile sale şi opera sa de critic literar.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara