Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Centenar Saşa Pană: Cele mai vechi amintiri de Geo Şerban


S-a întâmplat ca prima carte primită cu autograf de la un autor să poarte semnătura lui Saşa Pană. Pe copertă, titlul suna - în contextul acelui moment convulsionat - ca un program, poate chiar un angajament cu tentă radicală: Poeme fără de imaginaţie (Ed. "Socec", Bucureşti). Sub dedicaţie, potrivit obiceiului, era consemnată ziua când exemplarul fusese oferit: 28 VII 1947.
Deşi împovărată de anii grei ce s-au scurs, împrejurarea mai are darul să instruiască; asociată cu alte fapte, poartă mai departe sugestii de avut în vedere într-o discuţie aplicată despre condiţionările timpului, despre felul cum se puteau înfiripa şi se statorniceau relaţii umane, într-o lume bântuită de presiuni contradictorii, de orientări aprig divergente şi de coalizări, inevitabil, tot mai agresive. Trec peste implicaţiile afective personale încă vii, acordând întâietatea cuvenită întâlnirii ca atare şi urmărilor, ilustrative pentru firea comunicativă a lui Saşa Pană, gata a trece, fără protocoale, graniţa dintre generaţii, extrem de receptiv ori de câte ori depista un interes literar autentic. În fond, în situaţia evocată, avea de a face cu un elev oarecare, aflat în "vacanţa mare" dinaintea penultimei clase de liceu. Ceva putea să-i sporească poe-tului disponibilitatea de a se lăsa contactat, dacă ţinem seama că profesa medicina în armată iar tânărul solicitant purta uniforma colegiului militar din Curtea de Argeş. Astfel echipat, s-a înfăţişat la intrarea imobilului notoriu din str. Dogarilor 36, sediul de pe vremuri al revistei "unu", frecventat asiduu de Geo Bogza, de Ştefan Roll, de Victor Brauner şi întreaga liotă tributară suprarealismului autohton. Numai că antecedentele ilustre vorbeau prea puţin vizitatorului, vag iniţiat. Informaţiile lui, pe atunci, proveneau strict din Istoria călinesciană, parcimonioasă şi parţială cu evoluţiile modernismului. Altele erau motivaţiile vizitei. Trecuseră câteva luni numai, de când Saşa Pană dăduse proba că înţelege să încurajeze incipientele tentaţii ale liceanului de a-şi apropia domeniul literelor. Nici mai mult nici mai puţin, îi acceptase colaborarea în cadrul programelor postului cultural de radio care funcţiona, provizoriu, undeva în spatele reşedinţei de azi a guvernului. Între altele, pusese viză de difuzare pe un text cu tema O veche cetate voievodală, Curtea de Argeş. Crainicul de serviciu a citit numele autorului (ca la catalog, abia mai târziu deviat într-o formă de pseudonim), precizând statutul său de elev. Se ghiceşte uşor emoţia celui în cauză şi, în consecinţă, ataşamentul nutrit pe dată faţă de generosul promotor.
Ce izbea, la Saşa Pană, în astfel de comportament, era că întindea mâna debutantului, aproape cu efuziune, ca de la egal la egal, încât producea celuilalt senzaţia că ar fi un partener de mult aşteptat, binevenit. Poate părea o tactică premeditată, o pedagogie calculată, spre a elimina timidităţile primilor paşi şi a grăbi afirmarea virtuţilor incipiente. Dar procedeul s-a repetat deseori, au beneficiat destui de el şi s-au păstrat mărturii în măsură să ateste că avea la bază convingeri constante. Radu Petrescu, de pildă, a cunoscut din plin stilul proteguitor şi stimulativ al lui Saşa Pană, în calitatea acestuia de redactor al săptămânalului "Orizont", când se şi puseseră la punct aranjamente pentru a strânge în volum versurile târgovişteanului, risipite în paginile revistei (1946). La "poşta redacţiei", inimosul redactor, nerăbdător să descopere alte şi alte "mlădiţe", întreţinea, concomitent, repetate reprize de dialog cu Costache Olăreanu.

Pentru o susţinută comunicare şi o mai eficientă cunoaştere reciprocă, Saşa Pană găsea timp oricând să-şi invite ocazionalul interlocutor acasă, în spaţiul său de lucru. Mai corect ar fi să-i spunem "laborator". Numai rafturi ticsite cu cărţi, de jur împrejur. La baza lor, îngrijit aliniate (ca la "oştire"), masive volume ale colecţiilor de ziare şi reviste. Ordinea absolută impunea oaspetelui o ciudată inhibiţie, agravată de avizele ostentativ caligrafiate, prin care se instaura interdicţia de a umbla direct la raft. La drept vorbind, gazda - conştientă de patrimoniul deţinut - se ferea de curiozităţi abuzive şi de riscul manipulărilor prea... entuziaste, din partea celor excesiv atraşi de rarităţi.
Rarităţile, în materie de tipărituri, se învecineau cu unicate din categoria afişe, bunăoară, sau lucrări de artă plastică (desene, guaşe, uleiuri), toate provenite din atelierele suprarealiştilor, de la Tristan Tzara la Marcel Iancu şi de la Voronca la Maxy, la Jean David. Între două blocuri ale bibliotecii, domina din înălţime acel "bizar" portret imaginat de Victor Brauner, în care Geo Bogza îşi contemplă capul decupat de trup, pe fundalul sondelor de la Buştenari. Ajungea să-ţi opreşti privirile mai insistent asupra tabloului ca Saşa Pană să-ţi depene istoria lui şi să scoată la iveală documente suplimentare, cum ar fi numerele publicaţiei "Urmuz" scoasă de Bogza, până a-i suna ceasul descinderii în Capitală. Bineînţeles, escala preferată viza inimitabilele serii din "unu", cu placatele lui năzdrăvane, amestec şoltic de jonglerie parodică (Unu pentru toţi şi toţi pentru unu) şi ingenioase libertăţi ale spiritului, la limita extravaganţelor. Din trecerea în revistă a multiplelor "escapade" îşi va trage substanţa viitoarea carte de amintiri, Născut în '02. Din una în alta, conversaţia se convertea în însufleţite prelegeri despre meritele unor personalităţi nici astăzi cunoscute, cum ar trebui: regizorul de teatru Armand Pascal (cumnat cu Fundoianu), scenaristul şi realizatorul de film Henri Gad, cel implicat anterior în "bătălia" pentru Jocul ielelor, înfocat aliat al lui Camil Petrescu. Aglomera argumente în evocările sale, parcă vroia să se asigure că rămâne intactă galeria precursorilor, ferită de eroziunea timpului şi, mai ales, de contestări necuvincioase, izvorâte din ignoranţă. Deşi apologia era exclusă din capul locului, fiind detestată de protagoniştii mişcării, totuşi, treptat, se cristaliza sentimentul că te afli într-un sanctuar al avangardei.
Cu minime modificări de aşezare a mobilierului, în încăperi, în structura sa consacrată de timp, ambianţa se păstrează intactă, datorită devotamentului şi priceperii de veritabil custode a fiului, ziaristul Vladimir Pană, care asigură accesul la întregul fond documentar tuturor celor îndreptăţiţi, calificaţi cercetători, mai vârstnici ori mai tineri. Mai sun, din când în când, la poarta de fier a casei din strada Dogarilor. Regăsesc reperele familiare, identific uneori obiecte în acelaşi loc ştiut. Au dispărut avizele restrictive, aşa că mă surprind ispitit să întind mâna după câte un volum, răsfoit sau consultat odinioară. Trebuie să mai fie pe undeva ediţia princeps a exegezei lui Marcel Raymond, De Baudelaire au surréalisme, pe care - eveniment cu totul ieşit din comun - mi s-a îngăduit s-o împrumut cândva, ba mai mult, să o iau cu mine în vacanţa programată la Casa de creaţie de la Bălceşti. Exista o coincidenţă favorabilă: Saşa Pană însuşi mergea adesea acolo şi putea presupune că lectura se va efectua sub ochii săi vigilenţi. Grijuliu până la pedanterie, a ţinut să se asigure de ireproşabila stare a exemplarului, confecţionându-i personal o îmbrăcăminte din pergament. În splendida izolare de la Bălceşti, pe terasa vechiului conac, tot să fi pus la cale situaţia poeziei, trecutul sau viitorul (mai puţin... prezentul) diverselor formule de lirism, în colocvii spontane, avându-l ca protagonist pe Miron Radu Paraschivescu. Numai că acesta se săturase binişor de sloganurile în circulaţie, unele iscate cu contribuţia sa ("poezia şi viaţa", anti-arghezianismul furibund) dar simţitor pervertite şi agravate, de unde o iritată circumspecţie, nemulţumirea, bombăneala sa perpetuă, supărarea lui pe însăşi fronda de altădată. Demonstrativ aproape, transformase frumosul turn al casei într-un fel de domeniu personal, unde se refugia ca să nu mai audă de nimic şi să-şi vadă, liniştit, de traducerile salvatoare. Se "salva" fiecare cum credea de cuviinţă. Pe Saşa Pană îl ocrotea cultul arhivei. El rămânea păstrătorul unui tezaur unic, despre care aducea vorba oricând, oriunde, cu inepuizabil entuziasm. Era modul său de a face faţă con-juncturalismului devastator şi de a lăsa să se înţeleagă, cui avea urechi de auzit, că merită a medita la experienţele suprarealismuluii şi la capacitatea sa de a fertiliza, în continuare, optica poeţilor. Discret, evita să trimită la propriile contribuţii. Ar fi putut să citeze copios din pledoariile reunite, către mijlocul anilor '30, în volumul Sadismul adevărului. I-am regăsit coperta inclusă într-un fotomontaj menit să fixeze jaloane ale "Revoluţiei suprarealiste" în vitrinele expoziţiei, care a atras valuri de vizitatori, până de curând, la Centrul Pompidou. Alte două sau trei exponate atrăgeau atenţia că Bucureştii au furnizat un important contingent avangardei europene. Mi s-a părut o compensaţie pentru memoria lui Saşa Pană, lăsat, între ai săi, într-un nejustificat con de umbră.