Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Centenar Witold Gombrowicz – "Un nebun răzvrătit" de Stan Velea


Înclinaţii ludic-barochiante şi nonaderenţa instinctivă la formule osificate, la convenţiile fără conţinut, pe care le va sfida întotdeauna fără menajamente, fumuri aristocratice, nelimitate disponibilităţi protestatare şi conştiinţa propriei valori ameninţate de alienare - iată doar câteva trăsături (se mai pot adăuga şi altele) care alcătuiesc portretul, mai exact autoportretul unuia dintre cei mai interesanţi scriitori polonezi din secolul XX, Witold Gombrowicz. Onufry, bunicul viitorului prozator, dramaturg şi eseist, descindea din Lituania. După confiscarea averii de către guvernul ţarist, ca represalii pentru implicarea în răscoala poloneză de eliberare naţională din 1863, şlahticul persecutat se mută din Samogiţia în Regat, cumpărând cu economiile salvate două moşioare modeste - mai întâi Jakubowice, apoi Maloszyce. Aici, la a doua proprietate, aproape de orăşelul Opatów, se va naşte şi scriitorul la 4 august 1904, al patrulea copil al unei familii cu stare mijlocie; fusese precedat de doi fraţi, Janusz şi Jerzy, şi de o soră - Irena.

Proprietar funciar şi industriaş din regiunea Sandomierz, tatăl îşi rotunjea copios veniturile nu prea consistente ale moşiei Maloszyce cu subsidiile obţinute ca preşedinte al unei centrale pentru colectarea fierului vechi şi ca membru în mai multe comitete şi consilii administrative. Căsătoria cu fiica unui alt moşier din acelaşi ţinut Sandomierz, Ignacy Kotkowski, a avut drept rezultat întemeierea unei căsnicii cu bună reputaţie şi principii "ceva mai sus" decât celelalte familii, datorită conexiunilor genealogice dar, în acelaşi timp, cum nu se poate mai nepotrivită din cauza deosebirilor de temperament şi caracter între cei doi soţi.

Scindarea tipologică a tinerei căsnicii de la început în doi poli, dacă nu potrivnici, cel puţin incongruenţi, s-a repercutat bineînţeles păgubitor, ereditar şi educaţional, în comportamentul generaţiei tinere. Prin urmare, copiii se vor strădui să imite şi să urmeze sau, dimpotrivă, în raport de afinităţile elective şi preferinţele sentimentale, pe unul sau pe celălalt dintre cei care i-au adus pe lume. Bărbat frumos, prezentabil şi rasat, tatăl se bucura de reputaţia unui om serios, responsabil şi onest. Profunzimea spiritului, mai degrabă obişnuită, şi preocupările destul de restrânse erau compensate de o luciditate activă, deosebit de utilă în îndeplinirea obligaţiilor administrative. Totdeauna prestantă, atitudinea lui în societate slujea drept exemplu dojenitor în comparaţie cu "stângăciile" fiilor lui, care, din păcate, nu-i semănaseră.

În schimb, cu o educaţie aristocratică, din care nu lipseau limbile străine şi pianul, mama trăia într-o lume confecţionată din lecturi şi propria fantezie. Exaltată şi cu mintea vioaie, inconsecventă şi lipsită cu totul de simplitate şi naturaleţe, avea totodată o fire nobilă şi era însufleţită de cele mai bune intenţii în tot ce întreprindea. Cultivată, înzestrată cu precepte morale niciodată încălcate şi iubindu-şi copiii mai presus de orice, era însă total desprinsă de asprimile vieţii. Deşi, nu era în stare să rezolve nici cele mai banale probleme ale existenţei, robită unei imaginaţii debordante şi incapabilă de un efort cât de cât sistematic, avea despre sine o părere de-a dreptul contrară. Se considera o "femeie muncitoare şi cu principii", "care îşi îndeplinea îndatoririle", "sistematică, exactă, cu reale capacităţi de organizare şi conducere". Rezultatul acestei mitomanii comportamentale a fost, printre altele, îndepărtarea şi situarea băieţilor ei pe poziţii opuse. S-a declanşat astfel o luptă îndârjită şi îndelungată, uneori cu arabescuri şi manifestări distractive, între fii şi mama lor, care acoperea mai toate domeniile: filosofic, moral, religios, social, familial etc. Aici îşi află izvoarele primare războiul împătimit al scriitorului de mai târziu împotriva "formelor" deformante. "Absurd dumnezeiesc! va exclama Gombrowicz peste ani. în această şcoală, am învăţat uitarea eroică în nonsens, încrâncenarea sărbătorească în prostie, celebrarea pioasă a cretinităţii... o, formă! Idiotismele înfricoşătoare, care nu vor înceta nicicând să mă delecteze, capacitatea ei (a mamei) de a împleti prostiile în lanţul logicii implacabile, aici îşi află în mare primul impuls... Tot de la ea se trage şi cultul meu pentru realitate. Mă consider un realist de extremă. Una dintre finalităţile principale ale scrierilor mele este să răzbat prin realitate spre Realitate. Ea a fost probabil prima himeră în care am lovit". Contracarate de părţile luminoase - bunătatea şi nobleţea sufletească, spiritul de dreptate şi o inteligenţă ieşită din comun -, reliefurile mai puţin măgulitoare ale portretului matern sunt puse de fiul, grijuliu faţă de reputaţia celei care l-a purtat în pântec, pe seama firii nervoase, a educaţiei primite şi a vieţii artificiale pe care o ducea.

În această ambianţă oricum îndestulată, nu este prea greu de închipuit că existenţa lui Gombrowicz în copilărie n-a fost marcată de căderi materiale notabile. Din contră, vârsta fragedă a primelor impresii şi deprinderi a decurs fără modificări spectaculoase, aci timorată de sobrietatea comme il faut a tatălui, aci înflorind fără griji, încălzită de razele mângâitoare, câteodată capricioase, ale dragostei materne. Această atmosferă idilică, rurală, durează până în 1911, când are loc prima schimbare mai importantă, pricinuită de stabilirea întregii familii în Capitală. Abia la Varşovia, având încă proaspete în minte francheţea şi moralitatea neprefăcute ale ţăranilor şi slujitorilor de la moşie, descoperă Witold cu stupoare juvenilă că "stăpânii", straturile privilegiate ale populaţiei, reprezintă un fenomen cu totul grotesc şi nenatural, prostesc, dureros de comic şi chiar respingător, întrucât duc o viaţă lesnicioasă, ale cărei valori şi trudă nu le cunosc cu adevărat. Fără îndoială, deşi nu este vorba decât de nişte reacţii de moment, ele se vor închega peste timp într-un sistem teoretic unitar nu lipsit de originalitate. Şi totuşi, ulterior, va cădea şi el pradă un răstimp pretenţiilor aristocrate...

Curând se consumă o nouă întâmplare, a doua de însemnătate majoră pentru formarea viitorului intelectual. în 1915 (avea unsprezece ani pe atunci), este înscris la gimnaziul filologic ce purta numele Sf. Stanislaw Kostka. Judecând după inserţiile din Jurnal, n-a păstrat amintiri vrednice de invidiat din această perioadă. Dimpotrivă, timiditatea rurală, vârsta fragedă şi constituţia nu prea robustă l-au făcut o pradă uşoară pentru vlăjganii întârziaţi în aceeaşi clasă, care i-au amărât viaţa cu tot felul de şicane; umilinţele au luat sfârşit doar prin alcătuirea unui grup de mai vechi prieteni care l-au apărat.

Reacţii potrivnice i-a stârnit o vreme atitudinea distantă şi exclusivistă a odraslelor nobiliare, cărora nu le putea impune propriile idei şi felul de a se purta. Aici şi acum, începe să se cristalizeze acea repulsie proverbială şi ciudată faţă de privilegiaţii straturilor sociale superioare, care i-a produs atâtea necazuri mai apoi. Neputându-i supune, ar fi trebuit să se plieze el însuşi pe tabieturile lor aristocrate, pe care le dispreţuia nu o dată, socotindu-le inferioare, artificiale şi respingătoare. Dar suferinţele de acest fel - va recunoaşte cu francheţe - nu se datorau numai colegilor,ci şi propriilor scăderi: înclinaţia spre poză, blazarea, infatuarea şi estetismul primejdios, toate roade ale prisosului de imaginaţie şi ale atmosferei de acasă. Asemenea însuşiri s-au manifestat şi în relaţiile cu profesorii. Numele lor, extrem de rare, sunt pomenite cu ocazii destul de neplăcute. Jignit de tupeul elevului indolent, profesorul de desen îl pedepseşte cu asprime. Ciepliński, în schimb, cel de polonă, se arată înţelegător cu bravada juvenilă a discipolului care-şi îngăduie să aprecieze dispreţuitor pe unul dintre cei mai mari poeţi romantici ai Poloniei: "Juliusz Slowacki, acest hoţ care a furat din Byron şi Shakespeare şi n-a fost în stare să inventeze nimic". Este adevărat, la polonă, Gombrowicz este strălucit, pe când la celelalte materii notele arătau jalnic.

În timpul primului război mondial, când din spirit de frondă ţine partea Antantei, urmăreşte cu entuziasm victoriile Apusului, trăind intens redobândirea independenţei naţionale în 1918. Spaţiul rusesc şi german constituiau o existenţă aparte, brutală şi barbară în raport de civilizaţia occidentală, unde "presimţea, ştia că se află lumea, patria şi destinul lui". Sunt anii lecturilor pasionate. Prin 1918, vine în contact cu literatura poeţilor de la Cafeneaua Picador şi revista "Skamander", al căror adversar neînduplecat va deveni mai târziu. Chiar dacă acum asculta în extaz versurile lui Tuwim, Lechoń sau Slonimski, din care nu pricepea nimic, şi se arăta încântat de boema lor excentrică, provocatoare. Se exprima şi comunica greoi cu cei din jur, mai ales cu cei pe care nu-i cunoştea. Revolta care se aduna în el va răbufni în 1920, când se izolează de compatrioţii participanţi la războiul cu Rusia. Spaima de serviciul militar sau o laşitate neînţeleasă l-au plasat în marginea evenimentelor. Se înstrăinează astfel şi pentru prima dată, umilit şi indignat, se refugiază în anarhie şi cinism, împotrivindu-se în felul acesta statului şi altor evenimente de asuprire colectivă a individului. Acum, va redacta şi prima lucrare "literară", monografia Ilustrissimae familiae Gombrowici, (rămasă în dactilogramă), ale cărei informaţii genealogice îi vor adânci şi mai mult snobismul şi însingurarea. Trăieşte, prin urmare, o acută criză de inadaptabilitate, stârnind mila rudelor apropiate: "Artificialitatea mea provoca artificialitatea celorlalţi. Eram nefericit. Nu puteam să-mi găsesc locul în lume. Toate îmi ieşeau pe dos, descalificându-mă... Lumea devenea imposibilă, totul semăna cu o caricatură răutăcioasă. Familia, sfera mea socială - era ca un balon fragil. Societatea, poporul, statul - duşmani. Serviciul militar - un coşmar. Idealurile şi ideologiile - fraze goale. Iar cel mai rău, mai fals şi mai infatuat eram eu însumi".

După examenul de bacalaureat, pe care-l trece în 1922 cu destulă dificultate, numai cu aprobarea ministerului, obţinând două note maxime (5+ la polonă şi franceză) şi trei minime (1 la algebră, trigonometrie şi latină), se înscrie la o facultate spre care nu simţea nici o chemare - cea de Drept. Ca şi în anii de liceu, Gombrowicz nu este un student silitor, lipsind de la cursuri şi învăţând numai în preajma examenelor, doar atâta cât să-şi asigure promovarea în anul următor. Termină astfel studiile superioare în 1927 la Universitatea din Varşovia şi, în acelaşi an, pleacă la Paris, unde va frecventa, mai mult intenţional decât de facto, cursuri de filosofie şi economie la Institutul Internaţional de Studii Superioare. Totul se va sfârşi în vacanţa mare, când se va întoarce în ţară şi nu va mai reveni în Franţa. Lunile petrecute aici le va considera deosebit de utile în împlinirea personalităţii, pe care nu şi-o voia subjugată nici unei culturi, oricât de reputate, precum şi cea franceză. Simţea o nevoie imperioasă de a-şi păstra integritatea spirituală, demnitatea şi mândria, temându-se să nu se transforme într-un învăţăcel obedient, admirator fără discernământ, un gură-casă lipsit de individualitate.

În ţară, cu toate că nutrea resentimente profunde pentru profesiunile legate de disciplinele juridice, intră ca secretar la un judecător de instrucţie din Varşovia. pentru un timp limitat, întrucât se va consacra în curând preocupărilor literare. Opţiune surprinzătoare până la un punct, deoarece primele încercări sfârşiseră lamentabil. începuse într-adevăr să scrie mai demult, încă din primii ani de studii, când fusese trimis într-o aşezare izolată în munţi să se vindece de boala de plămâni. Conceput din plictiseală, cel dintâi roman, despre viaţa unui contabil, va fi ars şi aceeaşi soartă o va avea şi următoarea intrigă poliţistă. Va reveni mai stăruitor la masa de lucru în timpul practicii juridice, fireşte, în momentele libere, constatând cu mulţumire că ajunsese la anume îndemânare în plămădirea naraţiunilor scurte. Iniţial, aşternea totul pe hârtie fără să se gândească prea mult la tehnica şi particularităţile propriei creaţii, pentru aprecierea căreia ar fi avut nevoie de o temeinică pregătire teoretică, de care nu dispunea. Totuşi, va mărturisi peste ani, a intuit de la bun început că nonsensul, absurdul îl atrăgeau îndeosebi, bucurându-se nespus când îi reuşea o scenă nebunească, departe de şablonul logicii mediocre, foarte potrivită, însă, cu propriul mod de a raţiona şi a simţi. în acest fel, au luat naştere povestirile fantastice, placate în genere pe cazuri psihologice: Dansatorul avocatului Kraykowski, Memoriile lui Stefan Czarniecki, Crimă cu premeditare şi Virginitate, pe care ezită să le arate cuiva, fiindcă a fi scriitor sau artist pe atunci însemna cel puţin o lipsă de cuviinţă, la acestea, s-au mai adăugat repede încă trei: Ospăţ la contesa Kotlubaj, 5 minute înainte de a adormi, întâmplări pe bricul Banbury, adică aura spiritului lui F. Zantman, toate scrise între 1928-1933 şi publicate în volumul Memorii din perioada maturizării în 1933, an în care îi moare şi tatăl. O ediţie lărgită va apărea în 1957 cu titlul insolit Bakakaj (numele unei străzi din Buenos Aires, va deconspira autorul).

Precumpănitor negative, ecourile criticii l-au impus totuşi cel puţin în atenţia colegilor de breaslă. Solicitat de periodicele timpului, începe să publice foiletoane şi recenzii în "Polska Zbrojna" , "Gazeta Polska" şi altele, o colaborare mai statornică având-o la "Kurier Poranny" din 1934, unde semnează rubrica de critică literară. Recenziile tipărite aici vor închega al zecelea volum de Scrieri alese, apărut în 1973. Tot acum, în timp ce-şi priveghea tatăl bolnav, scrie şi comedia Iwona, principesa vinului de Burgundia care va vedea lumina tiparului abia în 1938, în revista "Skamander", şi separat în 1958; premiera va avea loc în 1958. înainte, însă, de publicarea piesei, Gombrowicz tipăreşte primul său roman, Ferdydurke (1937), o temerară tentativă de înnoire a prozei, întâmpinată nu numai de Bruno Schulz cu entuziasm. Convins că va fi de folos în viitor, îndeosebi în postura de răzvrătit împotriva inerţiilor sterpe, înstăpânite, se ţine în continuare departe de viaţa politică, neagreând guvernarea mareşalului Pilsudski. înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, semnează în periodice cu pseudonimul Z. Niewieski capitole dintr-un roman poliţist, Posedaţii, pe care nu mai apucă să-l termine, plecând în august, ca invitat, în călătoria inaugurală a unui transatlantic polonez, în Argentina. Va rămâne acolo aproape două decenii şi jumătate. Neglijat de scriitorii din Buenos Aires din 1947 până în 1953, când se va consacra exclusiv literaturii. Concepe aici comedia cu valenţe shakespeariene Cununia, reprezentată în 1974, şi romanul Trans-Atlantic, publicat la Paris în 1953 (şi în Polonia în 1957) - o metaforă originală a atitudinii autorului faţă de vârfurile culturii polone din trecut, care-i va aduce reproşuri violente din partea compatrioţilor.

Aura de om dificil cu convingeri excentrice, care stăruie în jurul lui, şi controversele aprinse, declanşate de cărţile sale, îl smulg din anonimatul literar relativ repede, numele lui plonjând în agitaţia celebrităţii. Prozele Pornografie (Paris, 1960) şi Cosmos (Paris, 1965), cu subiecte interferente pe anumite registre ale problematicii abordate (tinereţe-erotism), vor avea o contribuţie vrednică de luat în seamă în consolidarea notorietăţii internaţionale a autorului; ca şi operele care vor mai urma. Aşa se face că, în 1963, obţine de la Fundaţia Ford o bursă de un an în Berlinul apusean, de unde se va muta în 1964 mai întâi într-o localitate franceză de lângă Paris, apoi în 1965 la Vence, nu departe de Nisa, unde va şi muri la 25 iulie 1969. între timp, se căsătorise, la 62 de ani, cu o canadiancă mult mai tânără la Montreal, Rita, şi publicase la Paris, o dată cu cele trei volume ale Jurnalului, piesa Opereta, o imagine grotesc-caricată a istoriei umanităţii. Neîndoielnic, după plecarea din ţară, în 1939, în cele peste două decenii din Argentina, ca şi în ultimii ani petrecuţi în Europa, există numeroase momente şi împrejurări de viaţă, relatate copios în Jurnal, care ar putea fi menţionate explicativ în sprijinul susţinerilor referitoare la asambalarea în timp a profilului conceptual şi artistic.

Am insistat, însă, deliberat asupra perioadei consumate în Polonia, întrucât, cum opina prozatorul însuşi, spre finele perioadei interbelice, W. Gombrowicz, B. Schulz şi St. I. Witkiewicz alcătuiau triada aflată în fruntea tendinţelor avangardiste, şansa regenerării literaturii polone în planul universal. Cei trei reprezentau: "Witkiewicz, un nebun disperat - afirmarea intenţionată a nebuniilor artei pure; Schulz, un nebun sacrificat - rătăcirea în meandrele formalizării; Eu, un nebun răzvrătit - dorinţa de a răzbate prin formă la sinele-mi autentic şi realtiate". Pe de altă parte, din această substanţă biografică, autohtonă, au crescut direcţiile esenţiale pe care s-a dezvoltat o personalitate fascinantă şi complexă, oricât de controversată, care i-a eclipsat multă vreme pe toţi ceilalţi creatori de literatură din diaspora polonă de după a doua conflagraţie mondială. Premiul editorilor pe anul 1967 (Prix Formentor), reabilitarea deplină, după o îndelungată perioadă de ostracizare nedreaptă, şi tipărirea seriei de Opere în Polonia contemporană reprezintă argumente convingătoare.

Romanele, povestirile şi piesele lui W. Gombrowicz se înregimentează în estetica europeană modernă, cu care se va relua legătura în Polonia anilor cincizeci, după înlăturarea modelelor normative ale realismului socialist. Proza unei singure teme atotcuprinzătoare, frecventată aproape monografic: interacţiunea conflictuală dintre individ şi formele existenţiale care-i înăbuşă şi închircesc esenţa omenească, se aglutinează în jurul unui singur personaj, autorul însuşi, cum a afirmat-o de atâtea ori. Pentru înţelegerea finalităţii ideatice, prinse într-o fabulaţie premeditat nonconformistă, alambicat parodică şi absurdă, s-a apelat în majoritatea cazurilor la prestigioase suporturi bibliografice, precum Joyce, Kafka, Freud, romantici celebri, existenţialism, psihologism şi alte direcţii literare contemporane sau anterioare. Rezultatele neîndestulătoare, limitate, îndeamnă spre concluzia că drumul cel mai sigur pentru înlăturarea măştilor barochizante de tot felul şi decodarea semnificaţiilor majore - este totuşi considerarea operei în relaţie de interferenţă nemijlocită cu biografia intelectuală. Pronunţat autoscopică şi inovatoare, epica romanescă îndeosebi, alături de teatru, i-a asigurat lui Gombrowicz un loc reputat în literatura de avangardă a Poloniei, nu numai dintre cele două războaie. Alături de St. Witkiewicz şi Bruno Schulz, cum îi plăcea să afirme.

Literatura lui Witold Gombrowicz, considerată în ansamblul ei, reprezintă o contribuţie majoră la eliberarea virtualităţilor creatoare ale individului. Umanitatea, ultragiată pe treapta componentelor particulare, protestează împotriva ingerinţelor alienante ale formelor vieţii contemporane, reclamând repunerea lor neîntârziată în drepturile încălcate de cerinţele intolerante ale colectivităţii. Locul de merit, polemic şi inovator, pe care şi l-a câştigat astfel în literatura polonă şi universală, nu poate fi pus la îndoială.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara