Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea de teatru:
Cercul vrăjit de Marina Constantinescu


Aşa cum în teatru sînt importante tăcerile şi, desigur, felul în care sînt "jucate", în viaţă sînt majore momentele în care reuşeşti să te sustragi din turbionul cotidian şi să te aşezi. Pe canapea, fotoliu, balansoar, pe iarbă, pe nisip. Chiar şi pe-o bordură. Iniţial, gestul poate părea un lux, o extravaganţă într-o lume în care aproape nu ne mai gîndim unii la alţii, nu ne mai permitem şi, în consecinţă, nu mai dorim să ne privim, să ne auzim, să ne acordăm privilegiul de a sta, o vreme, împreună. Apoi, ai şansa revelaţiei ce ţi s-a dat.
Într-o duminică după-amiază, atunci cînd totul pare amorţit, cînd agresivă mai este doar zăpuşeala libidinoasă şi lătratul anemic al cîinilor de pe stradă, tocmai atunci mîinile mele au ales o casetă audio. Deodată camera a fost stăpînită de Mozart. Laudate. Muzică religioasă. O întîmplare? Nu. Au fost minutele care m-au scos din vîrtej şi m-au convins să mă aşez şi să cuget. N-am mai avut de foarte mult timp atîtea ore pline de bucurie, de rîs şi plîns, de plimbare relaxată printre amintirile mele care mi-au defilat prin faţa ochilor proaspete, jucăuşe, nostime, care mi s-au dăruit în ordinea pe care am dorit-o eu, la chemarea mea. Primele imagini, Praga, 1995, în preajma Crăciunului. Căutam o anumită interpretare cu Laudate, aceea pe care o ascultasem cu Purcărete la Craiova, care îmi răsuna în urechile ce refuzau acum alte voci. Un frig cumplit care nu mă împiedica însă să-l caut pe acel Mozart din sufletul şi urechile mele, legat pentru totdeauna de noaptea nunţii celor cincizeci de danaide, de ritualul pregătirii lor, de albul imaculat şi ireal de pe scenă, ireal ca şi gesturile fecioarelor, ca şi sunetul apei, ca muzica, ca liniştea ce nu poate anunţa, nicicum, masacrul ce va să vină. Tot Praga. Februarie 2000. Parcă acelaşi frig pe care îl lăsasem. Aceeaşi formidabilă prietenă, O. S., care îmi face cadou un bilet la spectacolul lui Purcărete cu De Sade (a Sad story) care se joacă la Narodni Divadlo, un teatru superbisim în care Mozart avusese premiera cu Don Giovani. O întîmplare? Nu. Victor Rebengiuc şi o seară într-un hohot de rîs, goana după doctori şi medicamente pentru Mariana Mihuţ, poveştile palpabile, concrete ale lui Ilie Gheorghe despre case, nepoţi, seminţe, cărucioare, poveşti spuse pe străzi mici, înguste, pe sub ferestre burgheze. Toţi trei protagonişti într-un spectacol-eseu, o scufundare în apele profunde ale unui ocean de cultură, ca o cădere în timpul magic al seducţiei, al erotismului ca mister şi artă a vieţii, cu picturi murale ce ies la iveală din negura uitării, cu o viola da gamba şi sunetele ei aiuritoare, născocite de Vasile Şirli, cu scenografia de film a lui Silviu. După reprezentaţie, cîţiva artişti praghezi se furişaseră pe scenă şi pipăiau, curioşi, materialele decorului. "Ţţţ, Purcarete, Purcarete!" este tot ce-am priceput din sunetele lor admirative. "E mare, dom'le!" nu contenea să spună, repetitiv, Radu Penciulescu în '97, cred, în bucătăria lui din Stockholm, după ce văzuse Titus Andronicus. Altă noapte de neuitat în care generozitatea maestrului avea acute impresionante. A desfăcut spectacolul în mii de bucăţele, fascinat de abordarea textului, de relaţiile studiate profund, de "formidabilul Iordache", de traseele personajelor. Penciulescu se arăta într-un fel intrigat de eticheta minimalistă despre care auzise că se lipeşte montărilor lui Purcărete: constructor de imagini. "Da, dar la el primează textul şi valorile lui. De acolo pleacă totul", conchidea Radu Penciulescu pe care îmi dorisem enorm să-l reîntîlnesc. Şi Silviu ştia asta. De aceea mă aflam la Stockholm admirînd, încă o dată, mîinile lui Radu. Cum ştia şi de ce Goange Marinescu mă aşteptase cu un surîs ştrengar şi cu o pungă cu brînză telemea, în 1995, pe treptele Teatrului Naţional din Craiova.
Decameronul şi asediul spectatorilor asupra Teatrului Odeon. Paşii lui Dabija şi mîna prin păr, dusă nervos în căutarea unei soluţii. Nu se putea juca pentru că publicul, extrem de numeros, pătrunsese în spaţiul de joc. Purcărete impacientat într-un colţ, Dabija, directorul teatrului, neliniştit în altul. Alexandru Dabija spune cîteva fraze ce, în mod normal, n-ar fi avut cum să aibă sorţi de izbîndă. Dar iubirea şi respectul din tonul vocii sale au convins. O parte din spectatorii rugaţi să renunţe la spectacol, promiţîndu-li-se o altă, incertă, reprezentaţie, s-a ridicat şi a plecat. O întîmplare? Nu. Nopţile de la Avignon, rătăcirile cu Biţă Banu în spaţiul rezervat culturii africane, pălăria din Bally, evocarea lui Valeriu Moisescu, prietenul lui şi-al meu, al lui Penciulescu şi profesorul lui Purcărete, pălăria lui Alain Garlain, pălăria lui Stürmer, drumurile din Orestia şi drumurile mele cu Maia la Spitalul judeţean din Craiova, ţiganul cu vioara fermecată din Bechet, devotamentul şi îndoielile Cocăi Bloos, fidelitatea lui Chiribuţă, Roland-Garros-ul şi Tompa Gabor, Boroghină şi inimitabilele lui fax-uri pe care le-am citit, înrămate, la Teatrul Globe din Tokio, Craiova, Limoges şi lumea întreagă, apariţiile furtunoase ale lui Vlad Mugur şi încrederea lui nesmintită în părerile lui Purcărete, timiditatea enormă a lui Silviu, panicile, sîrba şi ţambalele din Phaedra, luna, mititeii şi şpriţurile, bucatele rafinate pregătite de el. Şi Mozart. De peste tot.
Acest delir de imagini îmi înlesneşte vederea unui desen, incredibil de fire care leagă cîţiva oameni şi întîlnirile lor. Din punctul meu de vedere. Ele au ordonat o poveste al cărei protagonist este Silviu Purcărete. Acum. Dar am o mie şi una de nopţi şi de poveşti într-un sac fără fund. Ce-mi veni pe căldura asta de care eroul meu fuge ca dracu' de tămîie? Muzica lui Mozart a scos din subconştient, a făcut să iasă la suprafaţă călătoria mea teatrală şi umană prilejuită de cartea-album Silviu Purcărete. Images de théâtre, apărută în Franţa, la Editura Lansman. Un prolog format din cîteva texte la un concert de imagini. Clipa locuieşte acolo unde durează... se intitulează eseul lui George Banu, o demonstraţie subtilă a felului cum se defineşte, şi prin ce, acest artist în percepţia sa, a modului în care îl vede el pe regizor prin memoria unor scene din Ubu/ Macbeth, Titus Andronicus (şi Banu vorbeşte despre Mozart şi acordurile concertului nr. 24 pentru pian!), Furtuna de la Porto, Visul unei nopţi de vară de la Oslo, Danaidele, Orestia... "Mai mult decît un regizor, am descoperit, mărturiseşte George Banu, ceea ce îi este indispensabil cuiva ca Purcărete ca să creeze: distanţa unui oraş de provincie şi încrederea unei trupe. O mare parte din aventurile decisive ale teatrului modern se leagă de refugiul unor provincii: Kantor la Cracovia, Grotowski la Wroclaw, Şerban la Piatra Neamţ". O observaţie justă, de mare fineţe, care ar merita un răgaz în sine. Albumul are trei mari capitole, susţinute de comentariul fotografiilor extraordinare făcute de-a lungul timpului în special de Patrick Fabre şi Sean Hudson. Trei capitole, trei dintre ipostazele franceze, să spunem, ale lui Purcărete: 1) regizorul şi montările sale jucate în Franţa între 1994-2002; 2) directorul Teatrului de l'Union de la Limoges, 1996-2002; 3) creatorul Academiei teatrale, în 1997, un proiect îndrăzneţ care s-a transformat într-o realitate cotată foarte bine în zona şcolilor de teatru din Franţa, un proiect susţinut şi muncit cu partenerul său Paul Chiribuţă, o şcoală care scoate deja a treia promoţie de absolvenţi. Prea modest şi prea vulnerabil, Purcărete a ales în locul cuvintelor despre el, forţa şi sensibilitatea mărturiei depusă de palpabilul şi inefabilul fotografiilor, fragmente vizuale care scapă mizanscenele şi ideile lor fundamentale, de la pieire. De la uitare. Purcărete nu suportă elogiile, dar are nevoie, ca orice mare artist, să primească semne că mesajul lui a ajuns unde trebuie. Sau undeva, pur şi simplu. Fie doar în mintea şi în sufletul unui singur spectator. Acum zece ani, Constanţa Buzea îmi spunea că merită să scrii şi chiar dacă ai un singur cititor. A vedea, a citi.
Purcărete citeşte enorm, mănîncă enorm, ascultă muzică enorm, merge cu maşina enorm, priveşte în jur enorm... Face fotografii, desenează, filmează, îşi respectă şi îşi iubeşte, necondiţionat şi discret, prietenii. Are un soi de fidelitate specială, aşa cum este el cu totul alcătuit, pe care n-am mai întîlnit-o. Apare cînd nu te aştepţi, dispare cînd ai mai mare nevoie de el, te întreabă ceva la care te-ai fi gîndit cel mai puţin. Mereu se vaită, ca o babă, că habar n-are cum să facă un spectacol, dar mintea lui de mult a decis care este legătura nevăzută dintre un cuvînt şi un personaj. Poveştile lui teatrale sau nu se dilată în timp şi-n spaţiu, amănuntele sînt picante, iar exagerările măresc, iarăşi enorm, un detaliu şi luminile semnificaţiilor lui. Aş putea să-l ascult la infinit. O Şeherezadă în varianta masculină, aflată la maturitate. Un artist mare şi greu, dificil de prins într-o imagine, un intelectual fin şi rafinat, un iubitor de leuştean, un mare prieten, un navigator, solitar, pe apele ciudate ale teatrului din aceste secole (20, 21). Mă opresc aici. S-a terminat şi Laudate. De mult, probabil. E zi, e noapte, cine mai ştie?