Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Corespondenţă din Praga:
Cetăţeanul Havel de Libuše Valentová

De câteva luni, în cinematografele din Cehia (şi, de câteva săptămâni, şi în cele din Slovacia) rulează un film documentar cu totul deosebit, intitulat Cetăţeanul Havel. Felul în care fusese conceput de regizorul Pavel Koutecký este atât de original încât nu-mi vine în minte nici un termen de comparaţie din istoria cinematografiei universale. Renumitul documentarist, împreună cu echipa sa, l-au filmat pe preşedintele ceh timp de unsprezece ani, din 1992 până în 2003, an în care Václav Havel părăseşte preşedinţia, fiind înlocuit de Václav Klaus, şeful Partidului Civic-Democrat. În decursul acestei perioade lungi şi foarte dramatice din istoria recentă a Cehiei, regizorul Koutecký a strâns peste 120 de ore de material absolut inedit, înregistrând, cu acceptul d-lui Havel şi practic necenzurat de nimeni, cele mai diverse scene şi momente, atât din viaţa personalujul politic nr. 1, cât şi din cea a cetăţeanului şi a omului Havel.

Din nefericire, în 2006, în timpul unei noi filmări, un accident tragic i-a curmat viaţa documentaristului, aşa că nu ştim ce fel de film ar fi ieşit de sub mâinile lui. Sarcina fusese preluată de un alt regizor, Miroslav Janek, care a scos din valorosul material un document de lung metraj (120 de minute).

La premiera filmului, aşteptat cu mare curiozitate (sau chiar cu neîncredere), s-a prezentat toată crema intelectuală şi artistică a societăţii cehe. Dar şi publicul "de rând" umple de atunci sălile cinematografice, deşi e clar că Cetăţeanul Havel nu poate - şi nici nu are ambiţia - să concureze cu unele filme de ficţiune actualmente în vogă.

Ce are de aşteptat spectatorul venit să vizioneze acest documentar insolit de două ore? Camera de luat vederi îl urmăreşte pe Havel, fără nici un comentariu verbal, în anumite clipe ale misiunii sale politice, dar şi în cele din sfera particulară sau chiar intimă. În felul acesta, de pildă, asistăm în culise, alături de candidat, la prima alegere a preşedintelui ceh (cea de după divizarea Cehoslovaciei în două state), la un tensionat schimb de păreri cu consilierii săi şi la un exerciţiu retoric - repetiţia depunerii jurământului prezidenţial. Printre scenele oficiale de vârf se succed primirile unor şefi de stat şi ale unor personalităţi de prim rang ale politicii internaţionale, precum Bill Clinton, Boris Elţîn, Jacques Chirac, George W. Bush, Madeleine Albright, George Robertson ş.a.; în faţa noastră se desfăşoară nu numai imaginile pe care le-am văzut cândva la telejurnal, ci şi unele momente de dinainte de vizită, în care colaboratorii lui Havel şi funcţionarii Preşedinţiei discută despre diferite aspecte individuale şi amănunte tehnice ale vizitelor (de exemplu, dl Havel în persoană se preocupă de un cadou special pentru preşedintele Clinton: un saxofon de marcă). În afară de oamenii politici din toate colţurile lumii apar la Castelul din Praga şi ...membrii formaţiei Rolling Stones, vechi prieteni ai preşedintelui ceh.

Pentru spectatorii cehi, pline de miez sunt şi scenele în care Havel stă de vorbă, între patru ochi, cu rivalii săi politici, de exemplu cu premierul Václav Klaus sau cu şeful Partidului Social-Democrat, Miloš Zeman. Printre protagoniştii filmului apar şi cele două soţii ale preşedintelui: în prima parte, Olga Havlová, care a stat alături de el din tinereţe, inclusiv în perioadele cele mai grele de urmărire şi de închisoare, doamnă cu o mare carismă, respectată de toată lumea; în cea de-a doua parte, Dagmar Veškrnová, înainte de căsătorie o actriţă de film destul de cunoscută, devenită o soţie atentă, datorită căreia Havel s-a însănătoşit din câteva maladii grave, dar care este în stare să şi fluiere ca un băieţandru în sala de festivităţi a Castelului, în clipa când soţul ei este ofensat grosolan. Judecând după reacţiile publicului, scenele cele mai emoţionante ale filmului sunt acelea în care Václav Havel, în doliu, singur şi tăcut, priveşte pe fereastră coada nesfârşită a praghezilor veniţi să-şi ia rămas bun de la doamna Olga, într-o zi geroasă de la începutul lui februarie 1996.

În caz că filmul va ajunge şi pe la ecranele cinematografelor din România, momentul cel mai atrăgător pentru publicul român îl va reprezenta, fără îndoială, vizita preşedintelui ceh în Capitala României, în iunie 1994. Cu această ocazie, lui Havel i s-a decernat titlul de doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti, iar diploma i-a fost înmânată de către rectorul Universităţii şi viitorul preşedinte al ţării, Emil Constantinescu. Printre cei prezenţi la ceremonie apare în prim plan d-na Ana Blandiana, a cărei activitate în folosul societăţii civile româneşti este foarte apreciată de dl Havel, în special ideea şi realizarea merituosului proiect al Memorialului de la Sighet.

S-ar putea ca cititorul acestor rânduri să-şi pună următoarea întrebare: un asemenea film documentar dedicat unei personalităţi "din manuale de istorie" nu riscă cumva să devină un monument prin care omul respectiv este ridicat în slăvi? Ca şi majoritatea cronicarilor şi eu sunt de părere că în cazul acestei opere riscul a fost redus la minimum. Pe de o parte, o condiţie sine qua non pentru realizarea filmului a fost, fără îndoială, sentimentul de simpatie şi încredere între cineast şi "obiectul" lui. Pe de altă parte, autorul documentarului depune un efort considerabil pentru a rămâne cât se poate de nepărtinitor: nu-l glorifică pe personajul său, nu retuşează scenele, nu "îmbunătăţeşte" impresia imediată. Pe lângă anumite momente solemne şi înălţătoare, asistăm adesea la cele "din bucătărie", în care îl vedem pe Havel şovăind, neputincios, decepţionat, supărat sau chiar furios. Publicul din sală se amuză copios urmărind unele scene pline de haz precum aceasta: preşedintele îşi îmbracă o cămaşă care nu-i vine tocmai ca turnată şi se mototoleşte, ceea ce îi inspiră o filipică împotriva proastei calităţi a produselor textile ceheşti. Într-un alt context, autorul de piese de teatru absurd ironizează birocraţia Uniunii Europene, cu o droaie de "specialişti pentru războiul din Albania" care "habar n-au despre Albania" şi sunt surprinşi când războiul izbucneşte într-adevăr. Trebuie subliniat că dl Havel este un excelent comentator ironic, dar foarte des şi autoironic.

Din eforturile conjugate ale celor doi cineaşti a ieşit un film nepolitic prin excelenţă, deşi consacrat unui important personaj politic şi unor evenimente politice dintr-o perioadă de tranziţie, plină de peripeţii. Să nu mă limitez însă numai la laude: mi se pare că regizorul care a dat filmului forma sa finală a cam lăsat la o parte aspectul factografic al întâmplărilor povestite. Episoadele se succed într-un ritm alert, culminând adeseori cu câte o poantă surprinzătoare sau hazlie. Uneori însă trecerea de la o secvenţă la alta e prea bruscă, aşa că din când în când nu reuşeşti să te orientezi în şirul evenimentelor. Înţeleg foarte bine motivele pentru care regizorul M. Janek a renunţat la orice fel de comentariu; în cazul acesta n-ar strica însă nişte subtitluri din care spectatorii străini sau cei foarte tineri ar afla imediat identitatea personajelor implicate şi datarea evenimentelor respective.

După câte ştiu, Cetăţeanul Havel a fost prezentat la Centrul Ceh din Bucureşti, la sfârşitul lui mai, în cadrul Festivalului One World. Sunt convinsă că ar fi primit cu interes şi de publicul larg din România, dat fiind că Václav Havel se bucură de o mare popularitate printre români, încât în această privinţă nu-l poate concura nici o altă personalitate din Europa Centrală şi de Est. Celor dornici să vadă deocamdată măcar imagini din film, le recomand să viziteze site-ul www.obcanhavel.cz.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara