Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ceva despre disidenţă şi disidenţi de Gabriel Dimisianu

Am auzit de multe ori deplângându-se faptul că am avut prea puţini scriitori disidenţi, în comparaţie cu numărul acelora din alte ţări foste comuniste. Aşa este şi chiar mai rău. Niciunul dintre acei puţini - nici Paul Goma, nici Dorin Tudoran, nici Dan Deşliu, nici Mircea Dinescu - nu a ajuns să se impună ca figură emblematică a disidenţei din Est, asemenea unor Havel, Bukovski sau Michnik. Perceperea disidenţilor noştri a fost numai internă, intermediată de postul de radio "Europa liberă". Singur Paul Goma a stat o vreme, nu multă, în atenţia presei internaţionale, în special după ce a vorbit despre el Eugen Ionescu.
Şi totuşi, disidenţa acestor scriitori români este nedrept să fie minimalizată. Au acţionat din impuls de conştiinţă şi s-au expus unor măsuri de pedepsire care nu s-au limitat la interzicerea de a publica. Au suportat punerea sub urmărire, anchetările la Securitate, lăsarea fără slujbă, arestarea la domiciliu (Mircea Dinescu), obligarea, până la urmă, de a emigra (Paul Goma, Dorin Tudoran ).
Am amintit patru nume de scriitori români disidenţi, cele mai circulate, însă au fost şi alţii despre care generaţia postdecembristă nu ştie mare lucru. Şi nu din vina ei. Memoria publică selectează adesea capricios, ori e prea scurtă, comiţând injustiţii care se cer reparate. Încerc să fac un mic pas în această direcţie.
Înainte de a spune şi alte lucruri ţin totuşi să precizez că notele mele îi au în vedere pe scriitorii disidenţi în sens propriu. Uneori termenul disidenţă este folosit în accepţia prea largă de contestare. Or disidenţă înseamnă contestare din interior. Şi mai precis: contestarea din interior a unor norme de conduită oficial instituite. Scriitorii disidenţi sunt aşadar aceia care, la un moment dat, contestă ceva ce până atunci acceptaseră, intră în dezacord cu linia oficializată a grupului din care fac parte. Un dezacord exprimat public, bineînţeles, şi nu în convorbiri particulare sau în pagini tăinuite de jurnal. Toţi cei patru scriitori pomeniţi mai sus ilustrează această categorie a contestatarilor din interior, ca foşti membri ai partidului comunist.Un D. }epeneag nu o ilustrează pentru că nu fusese în partid. El însuşi spune : "Disident e cel care se abate de la linia partidului său. Eu n-am fost în partid." (vol. Capitalism de cumetrie, Polirom, 2007). A fost un critic al regimului totalitar, ceea ce i-a adus, ca represalii, retragerea cetăţeniei române prin decret prezidenţial, dar nu un disident, precum Goma şi ceilalţi. Goma intrase în partid purtat de valul adeziunii populare la discursul lui Ceauşescu din 21 august 1968. Peste câţiva ani, nepublicându-i-se romanul Ostinato ,trimite cartea în Occident ,unde-i apare urmată şi de alte scrieri care-i fuseseră interzise în ţară. Redactează scrisori de protest către dictator, dă interviuri virulent critice în presa străină până ce, în 1977, este forţat să se expatrieze. Dan Deşliu fusese, în anii '50, copilul teribil al "revoluţiei", mizase totul pe comunism până ce, în anii '80, îşi schimbă radical poziţia. Îşi repudiază trecutul "revoluţionar", părăseşte partidul şi-i aduce lui Ceauşescu învinuiri directe, printre care şi aceea că se comportă ca şi cum ar fi "proprietarul României". Dorin Tudoran, şi el fost membru de partid, reporter la "Flacăra" şi redactor la "Luceafărul", de unde este concediat în 1980, denunţă încălcarea dreptului la exprimare liberă, deţinerea de "ostatici", violarea "standardelor drepturilor omului". Mircea Dinescu, în fine, în interviul din "Libération" şi în altele, pune şi el chestiunea libertăţii de exprimare şi a libertăţii în general, a mizeriei din ţară, a înfometării populaţiei şi a distrugerii satelor.
Li s-a reproşat scriitorilor noştri disidenţi, de către procurorii morali postdecembrişti, că şi-au limitat acţiunile de protest la aspecte culturale, că i-au vizat critic doar pe funcţionarii (activiştii) din cultură, fără a ţinti mai sus şi fără a-şi fixa şi obiective politice. Memoriile, scrisorile de protest le îndreptau către preşedintele Uniunii Scriitorilor, către ministrul culturii, cel mult către vreun funcţionar al C.C. Iar criticile vizau îndeobşte răul din cultură, politicile culturale, abuzurile diverşilor funcţionari culturali, chiar dacă sus plasaţi.
Formal aşa au stat lucrurile, în bună măsură, dar chiar şi aşa, în contextul de atunci, acel fel de a proceda al disidenţilor noştri nu era deloc lipsit de miză politică. Adresarea era indirectă, într-adevăr, dar străvezie ca mobil.Despre răul din cultură era vorba dar ştia toată lumea cine "îndruma" cultura, cine stabilea directivele ideologice, cine-i numea în funcţii pe diriguitorii culturali, pe cenzori, cine controla totul: la vedere partidul comunist şi din umbră Securitatea. De altfel, de la un moment dat, adresarea indirectă a fost abandonată, ca ineficace, iar protestele scriitorilor disidenţi, ale celor patru amintiţi înainte în orice caz, au devenit explicit politice şi din ce în ce mai ferme. însuşi Ceauşescu va fi pus în cauză, am văzut, de un Dan Deşliu decis parcă să-şi răscumpere, prin această cutezanţă, păcatele conformismelor din tinereţe.
Acţiunile scriitorilor disidenţi din perioada ultimă a ceauşismului nu au fost uitate. înşişi protagoniştii lor le-au întreţinut amintirea prin faptul că, după 1989, ei au rămas în atenţia publică, au jucat diferite roluri în noua lume iar unii dintre ei, precum Mircea Dinescu, au devenit figuri populare. Faima de foşti disidenţi le-a însoţit imaginea, potenţând-o.
Lucrurile nu stau la fel cu scriitorii disidenţi manifestaţi mai înainte, unii încă în epoca Dej. Despre acţiunile lor, la fel de angajante şi de riscante, poate chiar mai riscante, aproape că nu se mai vorbeşte, o inechitate sub aspect moral şi o desconsiderare a realităţilor istorice. Fie şi în fugă, fiindcă altfel nu pot aici, mă voi referi la câteva episoade mai vechi ale disidenţei scriitoriceşti, cu ecouri azi tot mai slabe sau cu desăvârşire uitate.Fac totuşi parte din istorie.
Anul 1956 începuse sub semnul dezgheţului hruşciovian, neagreat de echipa Dej care a înţeles imediat că destalinizarea ar fi costat-o trecerea cârmei în alte mâini.Oficial Gheorghiu Dej nu se pronunţase şi în acel nici da nici nu al său era văzută mai degrabă o acceptare a noului curs decât o respingere. Era greu de conceput atunci că Bucureştiul nu se va conforma unei linii politice stabilite la Moscova şi mai toată lumea avea sentimentul că schimbările (în bine) sunt iminente şi de neoprit.
Cu astfel de gânduri, şi speranţe, se va fi dus Radu Cosaşu, în luna martie a acelui an convulsionat, la Consfătuirea pe ţară a tinerilor scriitori, pentru a susţine acolo că literatura nu se mai poate lipsi de spunerea "adevărului integral". Faptele trebuie lăsate singure să vorbească, sunt semnificative, omeneşte şi literar, prin ele însele.
În acelaşi spirit de contestare, în fond, a partinităţii sacrosancte a vorbit acolo şi prozatorul Nicolae }ic, alăturându-se astfel primului act de disidenţă scriitoricească înregistrat la noi, întreprins de Radu Cosaşu. Eu altul înaintea acestuia nu ştiu.
Acţiunea disidentă a celor doi tineri scriitori, de pe urma căreia li s-a tras scoaterea din presă, blamarea publică şi alte necazuri, poate fi pusă, desigur, şi pe seama inexperienţei politice şi a grabei. încrezători prea devreme în dezgheţ, nu luaseră în calcul interesele proprii ale conducătorilor de atunci, ostili oricăror schimbări care i-ar fi scos de la putere. Mai rău înşelat decât Radu Cosaşu şi Nicolae }ic fusese, în aceeaşi epocă de fals dezgheţ, Alexandru Jar, fostul luptător ilegalist şi participant la Rezistenţa franceză. Îndemnat în particular de perfidul Dej să spună ce crede despre situaţia din ţară, să critice partidul pentru greşeli, când o face în şedinţă publică acesta îl dezavuează cu vehemenţă, acuzându-l de "liberalism găunos". Ion Ianoşi crede că a fost vorba de o înscenare preventivă, menită să asigure, prin sacrificarea credulului Jar, "obedienţa" scriitorilor la congresul care urma să aibă loc în vară. Tot ce se poate. (V. Ion Ianoşi: Uniunea Scriitorilor în sistemul culturii socialiste..., extras din Instituţii în tranziţie, coordonator: Adrian Miroiu).
Temător de contaminări "contrarevoluţionare" regimul Dej nu doar că menţine îngheţul ideologic mult timp după revoluţia din Ungaria dar şi înteţeşte, la sfârşitul anilor '60, represiunile în plan politic şi social, cu procese şi întemniţări ale opozanţilor reali sau inventaţi. In 1964, tot în propriul interes, execută un mare viraj a cărui miză este desovietizarea. Eliberează deţinuţii politici, întinde unele punţi către Occident şi ia în interior unele măsuri de liberalizare. E un proces pe care, continuându-l, Ceauşescu a vrut să-l ţină strâns sub control, în general izbutind dar mai şi scăpând câteodată hăţurile. Apar atunci "defecţiuni", se fac auzite voci critice. În 1965, la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, Geo Dumitrescu rosti un exploziv discurs împotriva cenzurii şi a celor care o exercitau desfigurând publicaţiile, cărţile, spectacolele, filmele. Imaginea "omului cu foarfeca" (cenzorul) a făcut carieră. Sunt publicişti de azi care şi în anii din urmă ai lui Geo Dumitrescu nu au obosit să-i aducă aminte că în tinereţe a creditat proletcultismul, uitând sau neştiind că tot el, în plin comunism, a formulat de la o tribună publică cea mai drastică punere sub acuzare a cenzurii ca instituţie, comiţând un act de cutezătoare disidenţă, cu ecouri care au trecut marginile lumii scriitoriceşti. Sigur că presa din epocă nu l-a consemnat, dar cum să o fi făcut dacă exista cenzură?
Ceva şi despre anii 1968-1970, anii de vârf ai liberalizării sub comunism în România, în comparaţie cu ce fusese înainte şi cu ce avea să fie după ei, când Ceauşescu s-a revizuit, astfel zicând, şi a produs nefastele Teze din iulie, documentul revenirii la îngheţ ideologic. Ne apar deci, prin comparare, drept ani de vârf ai liberalizării, dar în esenţă au fost tot constrângători, mutilanţi, dezamăgitori pentru cine se aştepta să o apucăm pe un drum adevărat al reformelor, al umanizării socialismului, aşteptare înşelată. Am publicat mai demult în România literară două scrisori ale lui M. R. Paraschivescu, din 1969 şi 1970, adresate de poetul veteran al mişcării comuniste lui Paul Niculescu-Mizil, unul din liderii politici ai timpului care păruse să favorizeze liberalizarea. Scrisorile lui M. R. P. sunt pline de amărăciune dar şi de revoltă, exprimând nu numai dezamăgirea ci şi protestul faţă de ce se întâmpla, dezacordul cu "multe chestiuni din politica noastră de partid şi de stat". Drept care poetul îl anunţă pe secretarul C. C. că a decis să restituie carnetul de membru de partid, rămânând comunist numai în convingeri ("lichidarea acestei formalităţi nu mă va împiedica să rămân, ca şi mai înainte, ceea ce se numeşte un comunist fără partid"). Nu ştiu dacă scrisorile au ajuns la destinatar, dacă trimiţătorul a dat curs hotărârii sale de o gravitate extremă, dar fapt este că exprimă reacţia unui scriitor nemulţumit de cursul politic şi un act tipic de disidenţă.
Nicolae Breban, ca să ajung şi la el, comite la rândul lui un act tipic de disidenţă când, în 1971, ca membru al Comitetului Central, dezaprobă public, în presa occidentală, un document oficial al partidului din a cărui conducere, să zicem, făcea parte.
Cum sunt văzuţi azi la noi aceşti câţiva scriitori care au săvârşit (sau măcar au schiţat) acte de disidenţă? Aş spune că nu tocmai bine, atunci când nu sunt cu totul uitaţi, ca Nicolae }ic. Nu e prea mult timp de când Radu Cosaşu a fost grav calomniat, învinuit că a scris pe vremuri un articol care a dus la eliminarea din şcoală a unor eleve şi la arestarea uneia. Acuzaţie aiuritoare şi neprobată. Geo Dumitrescu, M. R. Paraschivescu? Foşti proletcultişti, piloni ai comunismului li s-a tot spus. N. Breban? A condamnat el Tezele din iulie dar a călătorit în lume după poftă şi i-a trimis cărţi cu dedicaţie lui Ceauşescu. Nu spun să i se uite cuiva greşelile, relele opţiuni de odinioară, răul făcut altora, voit sau ne-voit, dar nici binele pe care eventual l-a făcut să nu se uite, nici curajul, nu tocmai comun, de a-şi recunoaşte greşelile şi de a le îndrepta, nici asumarea riscurilor disidenţei în vremuri când alţii au rezistat numai prin muţenie. Acestea cântăresc mai mult, cred eu, în balanţa morală, când este să fie judecat cineva după tot ce a făcut într-o viaţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara