Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Chinurile unei naşteri amînate (I) de Pavel Şuşară


Înainte de 1989, România trăia iluzia libertăţii raportîndu-se în mod absolut şi exclusiv la vecini. Sudul trăgea cu ochii la bulgari, vestul la sîrbi, nordul la unguri şi estul la ruşi. A trage cu ochiul nu este aici doar o abstracţiune, un simplu generic pentru diverse curiozităţi, vagi şi ele, ci acţiunea concretă, dureroasă şi frustrantă de a încerca ieşirea din caverna lui Ceauşescu (şi a invitaţilor de astăzi ai lui Florin Călinescu, vezi Paul Niculescu Mizil şi Cornel Burtică) prin orientarea antenei de televizor pe azimuturile corespunzătoare şi prin dirijarea măruntelor economii către produsele exotice ale micului trafic, ale negoţului primitiv de frontieră. Ceea ce lumea occidentală ne oferea atunci direct şi eficient erau doar cele cîteva posturi de radio, în principal Europa liberă şi BBC, de unde veneau informaţii adevărate, unde se făceau analize necruţătoare şi unde mecanismele răului erau permanent demontate şi privite microscopic pe toate părţile. în rest, datorită relaţiile politice directe ale marilor cancelarii europene cu regimul lui Ceauşescu şi cu el personal, încurajările erau doar amăgiri, un fel de energizant pentru răbdare şi de afrodisiac pentru speranţă. De ascultat, ascultam aşadar, cu sfinţenie, posturile de radio occidentale, aceste nuclee de informaţie şi pilde adevărate de gîndire liberă, care erau, într-un fel, chiar exponentele noastre din afara sistemului, forme atipice de opoziţie şi de acţiune politică, dar de privit, priveam televiziunile vecinilor şi de cumpărat, cumpăram tot de la ei. Cumpăram capsatoare pentru borcane, ţigări BT şi castraveţi de la bulgari, Vegeta, ceasuri electronice şi ţigări Wikent de la sîrbi, cosmetice şi anticoncepţionale de la unguri, măsline, cafea, unt vrac, stafide şi aparate de radio Selena, pentru Europa liberă, de la ruşi. La urma urmelor, cine nu stătea pe graniţă era literalmente suspendat din punct de vedere informaţional, iar cine nu avea neamuri pe lîngă frontieră bea nechezol pînă intra în spital şi vedea guma de mestecat doar în secvenţele de pe stadioane. Pînă şi Marea Neagră devenise un fel de poligon pe care ne exersam psihologic îndemînarea de a proiecta libertatea ca orizont vast, ca spaţiu incomensurabil, dar şi ca drum explicit către Istanbul. După 1990, totul s-a schimbat brusc şi definitiv. Lumea şi civilizaţia europeană şi structurile euro-atlantice s-au transformat radical şi au devenit, peste noapte, realităţi determinate şi ţinte legitime într-o enormă aspiraţie către normalitate şi adevăr. Celor 2 ore de televiziune românească li s-a mai alăturat cifra 4 şi, dacă tot s-au făcut 24, am văzut acolo de toate, de la măceluri în direct la provocarea măcelurilor prin televiziune, de la reanimări, spălări publice de biografii şi pînă la tot ce-şi dorea, mai mult sau mai puţin explicit, ochiul nostru lacom şi abstinent. Vechile antene, confecţionate clandestin prin fabricile sufocate de marfă nevîndută, au ruginit lent, privind melancolice în direcţii vetuste, castraveţii, guma de mestecat, cosmeticele, cafeaua şi vegeta au început să se găsească pe toate drumurile, iar bieţii noştri vecini, ale căror capre erau privite pînă nu de mult cu invidie, măcar pentru singurul motiv că nu-şi exhibau rîia, au devenit, la fel de rapid, simple fatalităţi geografice. Ungurii au devenit revanşarzi, sîrbii au intrat sub dictatură, bulgarii au început să ne sufle de la Koslodui, direct în ochi, aerosoli radioactivi, moldovenii s-au dovedit rusofili, ucrainienii naţionalişti, iar Marea Neagră poluată şi inaccesibilă în sezon din pricina preţurilor mari. în cei zece ani de zile care au trecut de la revoluţie, alungiţi spre Europa ca personajul lui Creangă în căutarea fetei împăratului Roşu, ascunsă tocmai pe partea cealaltă a Lunei, nu am avut nici un eveniment cultural semnificativ care să ne reconecteze la zonă, care să redeschidă, în cazul în care ele au fost cu adevărat deschise vreodată, căile de reală comunicare cu vecinii.