Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Chipul şi sufletul de Gina Sebastian Alcalay


David Shahar este după ştiinţa mea, şi în mod necaracteristic pentru literatura israeliană, un scriitor mai bine cunoscut în afara hotarelor ţării decît în interiorul ei. Circa zece sau mai multe din romanele sale scrise în ebraică au apărut în traducere franceză la "Gallimard" şi alte edituri franceze. Vorbind la Institutul francez din Tel Aviv despre cel mai inspirat din aceste volume, "Le palais des vases brisés", Shahar povestea că titlul lui i-a fost sugerat de teoria cosmogonică a unuia din cabaliştii evrei, mort acum 400 de ani.

Potrivit acestei teorii, care se întîlneşte pe undeva cu aceea a fizicii moderne referitoare la "Marele Bang", de abia după ce Dumnezeu, bun artizan, a creat viaţa pe Pămînt cu puzderia de plante, ierburi, copaci, animale, păsări, peşti, insecte, şi cîte şi mai cîte, şi a ajuns la om, şi-a dat seama că nu va fi loc pentru toate creaturile sale. Căci el, Dumnezeu, era infinit, se întindea peste tot, şi infinitul lui excludea în sine finitul. Atunci, ca să poată găsi spaţiul necesar finitului, infinitul - adică Dumnezeu - a trebuit să se strîngă, să se comprime, şi din această strîngere, din această compresie, s-a produs "Marele Bang". Toate fiinţele, toate vieţuitoarele au fost supuse unei zguduiri teribile, totul a fost dat peste cap în învălmăşeala care a rezultat, totul a fost dezmembrat, dezarticulat, nimic din alcătuirea iniţială nu a mai rămas intact, sufletele mutilate şi-au găsit alte învelişuri, capetele alte trupuri, trupurile alte membre - tot atîtea vase stricate şi cîrpite la întîmplare prin fluxul de energie declanşat de Creator. De unde nepotrivirile, contradicţiile, disparităţile din interiorul aceloraşi fiinţe ca şi între ele.

În Banchetul lui Platon există un mit oarecum asemănător. Se spune că odinioară oamenii erau hermafrodiţi, fericiţi în integralitatea lor. Dar Dumnezeu a despărţit întregul în cele două jumătăţi ale sale, şi fiecare din ele rătăceşte de atunci prin lume, căutîndu-şi jumătatea pierdută, fără s-o găsească.

Mai modern, ţinînd pasul cu tehnica zilelor noastre, Milan Kundera vorbeşte într-unul din romanele sale despre "ordinatorul" cosmic în care Creatorul şi-a programat unul din proiectele sale cheie - Omul - sau, mai bine zis, prototipul acestuia, tras într-o multitudine de exemplare. Acestea reprezintă simple derivate ale modelului originar, fără nici o esenţă individuală, sau, oricum, nu alta decît a "unei maşini ieşite din uzinele Renault". Doar un număr de serie distinge o maşină de alta. La exemplarul uman, "numărul este obrazul", afirmă un personaj. Un număr fortuit deci, care nu spune de cele mai multe ori, în sine, mai nimic despre individul pe care este chemat să-l distingă de ceilalţi.

Dacă obrazul nostru nu reprezintă decît o parte dintr-un întreg descompletat, un număr de serie ieşit din măruntaiele Computerului divin, precum dintr-o loterie cosmică, ce să ne mai mirăm că unii dintre noi, uitîndu-ne în oglindă, vedem acolo un chip străin! Sînt într-adevăr eu? Sînt eu ăsta?

Niciodată nu m-am împăcat bine cu obrazul meu, ba, mai mult decît atît: nu m-am putut obişnui cu el. în aşa măsură, încît o dată mi s-a întîmplat ceva ce n-am putut uita. Mă plimbam agale, într-o dimineaţă pe Calea Victoriei, mă opream la cîte o vitrină, voiam, cred, să cumpăr o carte, mă uitam cînd la trecători, cînd la vitrinele cu cărţi de lîngă galeriile Kretzulescu, şi, aşa, deodată, îmi apăru în faţă o femeie cu trăsături parcă familiare şi totuşi străine: o necunoscută. Era imaginea mea reflectată într-o oglindă, o imagine pe care, timp de cîteva secunde, efectiv nu am identificat-o.

O elementară cerinţă de ordine şi armonie universală ar fi presupus că între ce se vede din exemplarul uman să existe o aproximativă unitate. Aş fi vrut să mă aflu într-o lume plină de transparenţe şi limpezimi de cristal, o lume poate puţin plicticoasă, dar mult mai simplă decît aceea în care trăiesc. Totul ar fi fost într-adevăr mai simplu, dacă bunătatea, puritatea, generozitatea, sinceritatea, integritatea, sensibilitatea, pe de-o parte, lăcomia, egoismul, lipsa de scrupule, prostia, grosolănia, viclenia, ipocrizia şi vanitatea dusă la extrem pe de altă parte, ar fi fost întotdeauna înscrise în culoarea şi forma ochilor, în alcătuirea sprîncenelor, în linia şi grosimea buzelor, în curba frunţii şi în proeminenţa pomeţilor. Numai că toate aceste însuşiri sînt de cele mai multe ori întortochiate, amestecate, contopite, ca într-un ghem de lînă alcătuit din zeci de fire de nuanţe diferite, practic inseparabile, din care unul sau două ies totuşi totdeauna în relief.

Cunoaştem desigur, destule personalităţi publice al căror chip exprimă cu destulă fidelitate trăsătura lor dominantă de caracter: o fire duioasă, tandră, răzbate chiar şi într-un zîmbet abia schiţat; o natură poetică, interiorizată sau pasională - în melancolia, reflexivitatea sau văpăile privirii, o înclinaţie spre duritate şi cruzime - în asprimea trăsăturilor, în lama de oţel a căutăturii. Setea de viaţă, senzualitatea, calculul rece, tendinţele dominatoare, dar şi nobleţea gîndirii şi a înţelepciunii sau familiaritatea cu studiul îşi sapă şi ele amprente vizibile în acest număr de serie al fiinţei umane care este obrazul. Să ne gîndim doar la personalităţi atît de diferite ca Napoleon, Goethe, Chopin, Lord Byron, Abraham Lincoln (modelul lui Obama), Albert Einstein sau Albert Schweitzer.

Alteori însă, între ceea ce pare cineva (sau vrea să pară) şi ceea ce este se cască un abis. Şi cît timp, cîtă răbdare, cîte uluiri, cîte straturi de vorbe, fapte şi întîmplări suprapuse, cîte decepţii şi chiar suferinţe sînt necesare pînă să recunoşti ce se ascunde îndărătul chipului, al vasului făcut din bucăţelele puse cap la cap şi lipite din întîmplare de Creatorul nostru grăbit, şi despre care fuseseşi înclinat să crezi că formează un ansamblu unitar!

În romanele lui Aldous Huxley şi Camil Petrescu, între alţii, există multe personaje feminine enigmatice, care stimulează imaginaţia adoratorilor lor. Tu eşti o forţă a naturii, eşti înţeleaptă şi bună ca ea, n-ai nevoie de cărţi, n-ai nevoie de nimic ca să fii tu, îi spune un personaj femeii frumoase pe care o învestise cu toate calităţile născute din adâncurile propriului său suflet şi propriei inteligenţe. Nu avea nicio importanţă că nu păşise în viaţa ei într-o librărie, că se lăsa venerată cu nonşalanţă fără să ofere nimic în schimb (nici măcar un refuz cinstit) şi că-şi exprima gîndurile mai mult în onomatopee, exclamaţii şi suspine. Eroul trăia în plină ficţiune, cea ţesută de el însuşi în jurul unui chip amăgitor.

La alţi indivizi (mai cu seamă în lumea politicienilor de pretutindeni, aş zice) trăsăturile feţei se constituie într-o negaţie vie a propriilor cuvinte, atitudini sau profesiuni de credinţă. Nu ştii încă nimic despre respectivul individ, nu-i cunoşti biografia, sau foarte puţin; mult înainte de proba sacră a faptelor, el îţi vorbeşte cu emfază despre integritatea lui morală, despre cinstea sa ireproşabilă şi dragostea de aproapele.

Tu îi contempli nasul porcin sau lătăreţ, gura largă cu buzele răsfrînte sau adunate într-o linie subţire, ochii mici înfundaţi în grăsime sau pe jumătate închişi, aruncînd pe sub pleoapele grele priviri închizitive sau neastîmpărate - şi acestea toate îţi vorbesc într-un limbaj paralel, sădindu-ţi, pînă la proba contrarie, neîncredere în suflet.