Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Chipurile lecturii de Cătălin D. Constantin


Un pseudoroman, aşa îşi numeşte cartea, într-o frîntură de frază, Liliana Corobca. Cuvîntul are două feţe – pseudoroman, pentru că volumul pe care îl scrie e unul teoretic şi experimental, pseudoroman, pentru că „subiectul“ cărţii e scrisul „la negru“. Dedublare deloc inocentă. Autoarea e basarabeancă – se vede şi nu se vede din stilul ei, sînt lucruri care o apropie şi lucruri care o depărtează de identitatea, pregnant conturată, a prozei basarabene contemporane.

Negrissimo e volumul de debut al Lilianei Corobca. Un lucru care, iarăşi, se vede şi nu se vede din felul în care scrie. Cartea are o arhitectură precisă, de colaj migălos şi atent compus, e un joc serios, care mizează pe iluzia aleatoriului, a amestecului dezordonat de fraze, de imagini şi de fragmente. Substratul e însă unul profund teoretic, cartea are o structură de adîncime, e un discurs dens asupra actului scrierii şi al lecturii: „Nu e nici o tragedie că mă adîncesc în cartea aceasta, în pseudoromanul meu, cu o dependenţă tot mai evidentă, că o citesc neîncetat, de nenumărate ori, pînă devine unica mea lectură, că o iubesc şi simt că toată literatura mea din trecut şi din viitor se află în cartea asta, că nu mai pot să scriu nimic altceva. Nu-mi pare rău. Aştept următoarea mea carte. Sînt nerăbdător, sînt curios. Nu mă îndoiesc că acolo acel cineva ştie totul, mă ştie şi mă scrie. Sînt un scriitor-păpuşă, un scriitor panou. Sînt cel mai mare scriitor, renumit, viu, sînt peste tot şi atît de inexistent... Scriu totul şi nu scriu nimic“. Pentru un ochi avizat, fragmentul acesta, reprodus de pe prima pagină a cărţii, e, în esenţă, un istoric al poziţiilor teoretice referitoare la actul scrisului şi al lecturii. A citi, a reciti, îmi vine să spun, gîndindu-mă la titlul cărţii lui Matei Călinescu.

Prima lectură a cărţii e una vizuală: secvenţe în principiu scurte, de cîteva rînduri sau paragrafe, rar întinse pe două pagini, separate de un spaţiu alb. Cuvintele de început ale fiecărei secvenţe sînt redate, întocmai ca într-un dicţionar, cu aldine. O structură accentuat secvenţială care neagă orice încercare de lectură lineară, deşi, paradoxal, înăuntrul textului, există un debil fir detectivistic. Cititorul, chiar şi cel „specialist“, va încerca – demers inevitabil eşuat – să compună, să recompună, povestea/poveştile Antoniei, un soi de personaj, un erou vag sugerat, autocoroziv şi „teoretic“, în măsura în care, sub măştile transparente pe care le împrumută, vorbeşte despre un singur lucru. Despre soarta romanului şi a ficţiunii în genere. Cititorul află de la început cine e Antonia: un robot cu înfăţişare feminină, un robot care citeşte şi care îşi fixează tipul potrivit de lectură prin apăsarea unui buton. Seacă, agasantă imagine, pe care cititorul o uită repede, la distanţă de nici o pagină. Alte Antonii, suave, feminine, erotizate, îşi fac apariţia în pseudoroman. Folosesc epitetele cu o oarecare reţinere, autoarea se joacă ironic (uneori mult prea evident autoironic) cu ideea de scriitură feminină. Antonia nu e o metaforă, dar seamănă cu scrisul unui roman. Are mii de chipuri şi prin urmare nici unul, e un fel de promisiune dorită cu ardoare carnală, niciodată atinsă, doar schiţată în nenumărate, infinite, obsesive portrete.

Secvenţele care alcătuiesc cartea au uneori aer de jurnal, alteori ritm de confesiune, de discuţie intimă între prieteni sau de mîzgălitură adolescentină, plictisită şi frustrată. Dacă în pseudoromanul Lilianei Corobca există „acţiune“, atunci „acţiunea“ se reduce la eşecul cititorului de a alcătui din toate aceste fugare notaţii „istoria“ Antoniei. Istoria unui fel personal – a unor feluri personale – de a scrie şi a citi. Istorie ce se conţine pe ea înseşi, autoexilată în propria-i poveste. Începutul cărţii e de altfel o mise en abîme de efect postmodernist: naratorului (personaj omniprezent, care foloseşte obsedant persoana întîi la genul masculin) i se întinde propria carte. Scrisă la negru: „Mi s-a întins cartea, adică o carte al cărei autor eram eu, cu fotografia mea (reuşită) pe coperta din spate, cu o prefaţă a unui respectat critic. Nu-mi mai aduc aminte cum a dispărut. Citesc cartea. Minunată, emoţionantă, extraordinară. Mă uit mereu la pagina cu autorul şi mă bucur că eu sunt alesul. Nu mă interesează dacă e cineva care seamănă cu mine sau mi-a studiat îndelung stilul, nu contează cine a scris-o, eu am scris-o. Sînt de acord să plătesc oricît pe ea.“

Orice operă literară îşi conţine lectura ideală. Cartea Lilianei Corobca trişează inteligent cu această axiomă, în cartea ei convieţuiesc multiple sugestii de lecturi simultane. Toate sînt, într-un anume sens, ideale. E unul dintre privilegiile scrisului „la negru“. Decodarea cărţii nu e una hermeneutică, relaţia dintre secvenţele care alcătuiesc sacadat cartea e cea dintre fotografiile unui aceluiaşi personaj, surprins în aceeaşi unică postură, de-a lungul unei vieţi întregi. Cititorul se află în faţa unei cutii cu fotografii şi descoperă că e martorul unei înscenări abile: personajul e tînăr, doar şi-a deghizat vîrstele, şi-a schimbat chipurile cu trucuri de actor. A făcut nenumărate fotografii „trucate“. Să spun direct că la fel se întîmplă cu secvenţele din pseudoromanul Lilianei Corobca însemnă să deşir tehnica de construcţie a cărţii, înseamnă să fiu un cititor întrucîtva ipocrit. Dar cititorul ipocrit are avantajul de a fi un cititor teoretic.

Un roman teoretic? Un roman rece, ar putea fi răspunsul, dar nu e deloc aşa. Fraza, imaginile construite de autoare se adună, oarecum paradoxal, într-o scriitură „caldă“. Pseudoromanul devine uneori seducător: „A venit la noi, în sfîrşit, Antonia. Era excitantă şi atentă la ce se întîmplă cu ea (în jur). Indiferenţi, leneşi, iată şi prada mult visată. Se auzea o muzică lină, atmosferă intimă, destindere. Ea a început să danseze îmbietor în ritmurile muzicii. Aproape goală, avea pe ea doar o năframă. Nimeni nu voia să fie primul, s-o atingă (să se expună în faţa tuturor şi, cine ştie, să se mai facă de rîs). Chiar frumoasă nu era, dar vie şi senzuală. «Butoanele!», nu ştiam unde îi sînt butoanele ca să o reglăm cum îi convine. Era prea aprinsă, am văzut de la început. ş...ţ Un robot care se oferă total. ş...ţ În felul ei, Antonia era o carte (morala)“.

Un debut care nu promite. Un debut care confirmă. Adevăruri vechi şi noi despre scris.



Liliana Corobca, Negrissimo, Editura Arc, Chişinău, 2003, 72 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara