Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Chipurile lui Corneliu Baba de Pavel Şuşară

Spre deosebire de expoziţiile Corneliu Baba, aşa cum au fost ele gîndite de-a lungul anilor, care urmăreau extensiv opera artistului, discursul său plastic explicit şi într-o măsură mult mai mică sensul interior al picturii, care urmăreau mai mult dezvoltarea pe orizontală a acesteia decît logica ei ascunsă şi, uneori, inconfortabilă, albumul Corneliu Baba, apărut simultan cu ultima retrospectvă, cea din 1997, la Editura Fundaţiei Culturale, încearcă o radiografie neconvenţională, dincolo de evenimentele exterioare şi de obişnuitele repere cronologice. Ingrijit de istoricul de artă Maria Albani, o foarte bună cunoscătoare a personalităţii şi a operei lui Baba, acest album dezvăluie o lume aproape borgesiană, construită pe mai multe niveluri, codificată în limbaje diferite, care se restrînge sau se dilată în funcţie de unghiul de privire, dar niciodată nu se deconspiră integral şi nici nu-şi epuizează mesajele. Privit, în ansamblul său, albumul este un portret extins al pictorului însuşi, cu obsesiile, bătăliile şi slăbiciunile sale. Analizat, însă, mai din aproape, el conţine o sumedenie de alte portrete, realizate în lumini diferite, în stări morale diferite şi, mai ales, în expresii diferite. Dacă expoziţia exprimă esenţialmente pictorul, în subsidiar, fiinţa istorică şi, pe deasupra tuturora, conştiinţa umană care le-a dat tuturor un sens, catalogul focalizează privirile mai ales către omul concret, către multiplele lui ipostaze culturale şi către gîndurile sale nemijlocit exprimate. Pentru că Baba nu este prezent în album doar ca pictor, ci şi ca scriitor, ca infatigabil consumator de cultură şi ca un spirit saturat de enorme energii şi, simultan, sfîşiat de îndoieli şi bîntuit de sentimentul zădărniciei. în notele de jurnal şi în splendidul autoportret narativ în care artistul îşi urmăreşte propria devenire, cu încredinţarea că participă la însăşi lucrarea destinului, Cornelui Baba este, fără nici o îndoială, una dintre vocile cele mai grave, mai lucide şi, în acelaşi timp, cutremurate de miracol din literatura noastră din ultimele decenii. El este un scriitor în cel mai adevărat înţeles al cuvîntului, cu o ştiinţă a evocării plină de farmec şi de melancolie, un analist sensibil al delicatelor stări sufleteşti, un observator fin al nu mai puţin gingaşelor procese de conştiinţă şi, finalmente, un stilist remarcabil pentru care proprietatea cuvîntului şi rigoarea ideii nu sînt nici o clipă despărţite de căldura vocii şi de orizontul interior al afectului. Acest portret narativ este însoţit însă şi, evident, extins, de portretul plastic al artistului aşa cum reiese el din pictura sa. Indiferent cărui gen convenţional i-ar aparţine imaginea şi în ce sistem de semne a fost ea realizată, artistul este tot timpul o prezenţă voluntară, imperativă chiar, melancolică sau, nu de puţine ori, zguduită de patetism şi atinsă de frigurile disperării. Iar înlăuntrul său, acest autoportret global este ritmat de autoportretele propriu-zise care urmăresc pas cu pas adîncirea în vîrstă şi sugerează, în compensaţie, o anume eliberare din prea severa definiţie a formei. Tocmai în acest portret în portret în portret stă caracterul borgesian al albumului Baba şi acest fapt nu este deloc întîmplător.
Maria Albani a intuit cu multă subtilitate atît caracterul artistului, natura sa morală şi aspiraţia lui spirituală, cît şi liniile de forţă ale picturii care nu stau nicidecum în datele ei exterioare, ci în permanenta confruntare lăuntrică a pictorului cu materia, cu forma, cu puterea de agregare şi cu proximitatea neantului. Din această pricină succesiunea şi sensul de lectură al imaginilor nu urmăresc cronologia directă şi nici măcar o logică a temelor, ci incearcă să acrediteze o cronologie care ţine de metabolismul intim al existenţei şi de sensul ascuns al dinamicii materiei. Albumul începe, aşadar, cu lumea în potenţialul ei maxim, cu forma congruentă şi deplină, cu materia în aparent inalterabila ei splendoare. Fie că este vorba de portret sau de peisaj, de compoziţie sau de natură statică, de scena de gen sau de imaginea ceremonială, organizarea lumii, ordinea ei evidentă şi chiar o anumită complicitate cu eternitatea intră în categoria numitorului comun al imaginii. Melancolic sau nu, revoltat şi eroic sau mîhnit şi întunecat de compasiune, Baba este acum stăpînul unei materii ordonate şi al unei lumi, atît cît se poate, sigure. Chiar dacă nu întotdeauna fericită, ba din contra, de cele mai multe ori surpată în sine pînă la suferinţă, această lume este, totuşi, una perfect definită şi incontestabilă în realitatea ei nemijlocită. în cea de-a doua parte a albumului materia se dezagregă, chipul determinat se surpă în expresia generică, forma se topeşte în tuşele ei componente şi portretul se varsă, asemenea unui rîu aproape secat, în albia mare a existenţei colective unde orice fizionomie se pierde. Melancolia se preschimbă şi ea în disperare, contemplaţia în strigăt, tihna privirii în revoltă. Baba cel dintîi, gospodarul sever şi orgolios, solar şi viril, descoperă acum un alt sens al existenţei. Iar acest Baba tîrziu, stihial şi nocturn, bîntuit de fantasme şi tulburat de spectre, nu se mai luptă cu ordinea exterioară a lumii, pierde sentimentul istoriei imediate şi se aruncă într-o luptă disperată cu însăşi alcătuirea firii. Ca în lupta lui Iacob cu Îngerul Domnului, pe care pictorul o invocă încă de la începutul albumului pentru a da dimensiunea luptei sale disperate cu tainele culorilor, Baba se războieşte cu marile fisuri ale creaţiei: perisabilitatea, autoamăgirea, veşnica proximitate a dispariţiei prin degradarea substanţei şi prin pierderea identităţii. în acest sens, dincolo de ponderea sa obiectuală şi de voluptăţile vizuale pe care le stimulează, albumul Baba , această expoziţie încremenită, aruncă în jur o lumină palidă, de amurg în plină zi. Şi dacă stai să asculţi cu luare aminte, din paginile sale scrise şi din materia grea a culorilor răzbat, paradoxal, şi marile elanuri whitmaniene şi sonorităţile stinse ale ecleziastului.

O analiză conformistă şi sumară a operei lui Corneliu Baba ar fi tentată să invoce aproape mecanic modelele autoritare ale picturii spaniole şi flamande, să perceapă construcţia formei, austeritatea cromatică şi fascinaţia iconografiei ca exerciţii subtile de rememorare şi de conservare. Dar rezistînd primelor tentaţii, orice privitor va putea observa cu uşurinţă că pictura lui Baba nu reînvie forme deja consacrate în istoria artei europene, ci încearcă - uneori chiar cu accente patetice - să resuscite cîmpul vizual şi datele stilistice şi morale care vin, mai degrabă, dinspre tradiţia icoanei de tip bizantin. Excluzînd din orizontul privirii tot ce este spectacol superficial, instabil şi amăgitor, artistul reface, în registru laic, întreaga autoritate a acelei imagini care consacră modelul şi nu se comunică doar pe sine însăşi. Integrat tradiţiei spirituale a icoanei şi format în atmosfera academiilor de artă, pictorul realizează una dintre cele mai surprinzătoare sinteze din istoria artei româneşti; el ridică umanul la înălţimea tipologiei sacre şi aduce austeritatea şi hieratismul unor modele absolute la scara confortabilă a umanului. Lumea sa este locul de intersecţie a două realităţi fundamentale: una imediată, figurativă şi uşor reductibilă la drama mundană, cealaltă proiectată mistic, vizionară şi incoruptibilă. O copleşitoare majoritate a lucrărilor sale trăieşte tocmai în această ambiguitate fertilă; scenele sociale sînt, de fapt, procesiuni, suferinţa se transfigurează şi devine patimă, chipurile emaciate au lumini sacerdotale, iar regii nebuni sînt nişte posedaţi ai zădărniciei. Aşezată deopotrivă în tangibil şi în metafizic, această pictură se hrăneşte din lumea nemijlocită, dar îşi ia şi cuvenitele precauţii în ceea ce priveşte aspiraţiile spirituale şi visul eternităţii. Ea este eroică şi sacră în acelaşi timp, plină de energii telurice şi de un inefabil de esenţă mistică. Aşa după cum geneza însăşi este acromatică - în zilele creaţiei Dumnezeu lucrează cu valori şi nu cu tonuri - şi creaţia la scară umană a lui Corneliu Baba îşi sprijină reprezentările pe binomul iniţial întuneric/lumină. Pornind de aici, artistul ajunge la forme a căror stabilitate este definitivă şi imperturpabilă, tocmai pentru că ele încorporează principii şi nu sînt simple consecinţe ale unor juxtapuneri tonale generatoare de aparenţe. în concluzie, autoritatea picturii lui Corneliu Baba şi puternicele ei ecouri spirituale vin din straturile adînci ale unui subconştient exersat la modelul moral şi expresiv al icoanei şi întîlnesc nevoia noastră eternă, explicită sau doar în stare latentă, de a ne regăsi în perimetrul unui sistem, fie el şi imaginar, care să ne ofere garanţia duratei. Iar Corneliu Baba şi şcoala pe care el a creat-o au tocmai această vocaţie a trecerii dincolo de imagine,unde lucrurile par - şi poate chiar sînt - stabile, încărcate de sens şi atinse de adierile transcendenţei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara