Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Cine are nevoie de cruciaţi? de Mircea Mihăieş


Dac-ar fi să am un politician preferat, acesta ar fi Tony Blair. Cred c-am mai scris asta. Şi cred c-am mai spus că vorbesc din perspectiva unui român, nu a unui britanic. Probabil că, văzute şi simţite la faţa locului, mandatele sale de premier ar suscita alte discuţii decât cele pe care, de la distanţă, le pot face eu. Pentru ceea ce a făcut constant spre a ne integra în NATO şi în structurile europene, cred că nu-i vom fi vreodată suficient de recunoscători. Dintre toţi politicienii continentali care s-au perindat pe la Bucureşti, Tony Blair a fost nu doar cel mai patetic, ci şi cel care şi-a ţinut la milimetru promisiunile. Îmi aduc şi acum aminte mesajul său din Parlamentul României, când banda grohăitoare a pesedeilor sabota la scenă deschisă un om care venea, în fine, să ne aducă ceva, şi nu să ne ia.

În acest context, când am aflat că premierul britanic a propus reducerea cu zece la sută a fondurilor pentru integrare europeană, mi-am spus: ,Hait, ne-am ars!" Mă bazam, desigur, pe faptul că Tony Blair obişnuieşte să-şi ţină cuvântul şi că are suficientă forţă de a impune anumite lucruri. Fireşte că pentru ţările Vest-Europene aceste sume nu reprezintă mare lucru. Pentru economiile slăbănoage din Est, însă, lovitura ar fi fost mortală. Ar fi existat toate şansele ca integrarea noastră să rămână un simplu act birocratic, fără nici o finalitate practică. Am fi continuat să fim la fel de sărăntoci, doar că ni s-ar fi adăugat câteva stele pe paşaport.

Din fericire, acelaşi Tony Blair s-a dovedit suficient de raţional pentru a înţelege miza jocului din aceşti ani. Un joc în care Marea Britanie e prinsă mai mult decât alte ţări europene, în virtutea funcţiei sale de prelungire în Europa a politicii Statelor Unite. Probabil că exagerez spunând că un rol oarecare îl va fi jucând - deşi speram ca acest argument să nu mai fie niciodată invocat în politică, nici măcar atunci când ne avantajează - şi religiosul. Bulgaria şi România, principalele ţări vizate pentru integrare, sunt ţări creştine. În condiţiile în care terorismul islamic reprezintă un pericol crescând, mi-e greu să cred că acceptarea noastră la masa europeană nu e socotită, măcar în planul al doilea, şi ca o încercare de a întări flancul sudic al creştinătăţii.

Studiile au arătat că integrismul islamic şi-a stabilit în ţările europene puncte de iradiere de-o extremă virulenţă. Postcolonialismul britanic a facilitat migrarea spre centru a milioane de adepţi ai islamului care, spre deosebire de emigranţii din Statele Unite, refuză asimilarea. Nici unul din foştii pakistanezi, indieni, afgani sau arabi stabiliţi în oraşele britanice nu vor să devină ,englezi". În schimb, dincolo de ocean, toată lumea vrea să fie ,american" (a spus-o, cândva, şi Ronald Reagan). Londra este, în momentul de faţă, probabil oraşul cel mai important din lume în ceea ce priveşte experimentele religioase fundamentale. Percepându-se drept paria irecuperabili, mulţi dintre copiii imigranţilor din Asia dezvoltă o surprinzătoare mişcare de recuperare a unor valori cu care n-au fost, la drept vorbind, niciodată în contact direct. Din acest punct de vedere, cred că episoadele filozofico-mistice ale foştilor Beatles sunt mult mai profunde decât ale asiaticilor născuţi şi crescuţi în Anglia, Scoţia, Iralanda de Nord sau }ara Galilor.

Neaşteptatul şi nedoritul argument religios nu va fi niciodată invocat la Bruxelles sau în celelalte capitale occidentale. Dimpotrivă, mişcarea de coagulare a ţărilor creştine a fost contrabalansată de invitarea pripită a Turciei de a începe şi ea procedurile de aderare. Personal, sunt sceptic că această ţară seculară, dar locuită de optzeci de milioane de non-creştini, va fi parte a Europei în viitorul previzibil. Va fi nevoie de un cataclism, de o confruntare militară de proporţii între, să zicem, europeni şi aliaţii americani, şi ţările musulmane, confruntare în care Turcia să fie de partea aliaţilor pentru ca aderarea la UE să aibă loc rapid. Altminteri, tehnica amânărilor, a răzgândirilor, a invocării standardelor, a şicanărilor, la care europenii sunt mari meşteri, va intra în acţiune, spre încântarea ţărilor de dincolo de Dunăre, deja populate în exces cu temple musulmane şi moschei islamice.

Deşi trece de ani buni printr-o perioadă de masochism la scenă deschisă, civilizaţia europeană, una bazată pe valorile creştine, nu se va cantona la nesfârşit - desigur, dacă nu vrea să piară - în defensiva, în non-combat-ul actual. O recentă carte a lui Jean Sévillia, Corectitudinea istorică, demonstrează că mistificările nu pot dăinui în eternitate. Vă aduceţi aminte cu ce virulenţă s-a vorbit de modelul ,cruciadelor" atunci când americanii şi aliaţii lor au reacţionat la marea provocare numită 11 Septembrie. Existau interese ca acest model, şi nu altul, să fie pus pe tapet, tocmai pentru că Occidentul de azi, unul puternic ideologizat spre stânga, ateu şi ros de ură de sine, va muşca imediat momeala. Ceea ce, matematic, s-a şi întâmplat. N-a lipsit mult pentru a se ajunge la concluzia că Turnurile Gemene au fost doborâte de Papa Ioan Paul al II-lea, şi nu de teroriştii islamici!

În ce mă priveşte, e singura instanţă când accept ca elementul religios să fie adus în discuţie: şi anume, atunci când falsificarea, reaua-credinţă, minciuna merg atât de departe încât îţi pretind, ca individ normal, o reacţie de indignare. Jean Sévillia demonstrează într-un discurs perfect documentat că Occidentul a pornit cruciadele medievale nu ca un act de cucerire (Franţa avea, încă de pe vremea lui Carol cel Mare, tutela Locurilor Sfinte), ci drept ,ripostă la expansiunea militară a islamului". Înaintea secolului al XI-lea, ,cruciadele" erau simple pelerinaje spre tărâmurile unde a trăit Mântuitorul, drumul spre Palestina fiind străbătut de zeci, poate de sute de mii de creştini. După anul 1000, ocupaţia arabă renunţă la politica, oarecum tolerantă de până atunci, trecând la măsuri radicale: creştinii din administraţia califatului au fost obligaţi să treacă la islamism, iar califul El-Hakim a dezlănţuit o serie de persecuţii ce-au culminat cu profanarea şi distrugerea Sfântului Mormânt.

Să nu uităm că în secolele anterioare musulmanii ocupaseră Palestina, anihilaseră pe calea armelor comunităţile creştine din Africa, cuceriseră Spania, Portugalia şi Sicilia. Totul în numele distrugerii unei religii care, aşa cum o arată toţi istoricii de bună credinţă, se impusese prin acţiunea paşnică a mii de călugări care au încercat, ,rugându-se, predicând şi construind", să evanghelizeze planeta. A vorbi de ,cruciade" în termenii în care Occidentul însuşi vorbeşte astăzi (,o agresiune săvârşită de occidentali violenţi şi lacomi împotriva unui islam tolerant şi rafinat" - Jean Sévillia) înseamnă a accepta una din marile mistificări produse chiar sub ochii noştri. Fireşte că expediţiile militare din secolele al XII-lea şi al XIII-lea nu mai aveau nimic din ,legenda poleită" promovată de ideologia catolică. Dar originile marilor mobilizări de forţe le-au constituit agresiunea sângeroasă a forţelor arabe, cu scopul de a distruge inima credinţei occidentale.

Nu putem să ne opunem, din păcate, la repetarea experienţelor nefericite ale trecutului. Dar putem să ne opunem minciunilor propagandistice prin care atâţia intelectuali de stânga ţin să ne demonstreze morţiş că nu există stânga, ci doar extrema stângă. Tocmai de aceea mi-am început rândurile de faţă invocând excepţia Tony Blair.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara