Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Un portret:
Cine eşti dumneata, Radu Bogdan? de Pavel Şuşară


Iată o întrebare la care cu greu se poate răspunde. La cei 85 de ani împliniţi pe 11 martie, Radu Bogdan continuă să rămînă un personaj enigmatic. Deşi prezenţa sa în mediile culturale este una constantă, deşi apariţiile sale în public sunt de la sine înţelese şi, oarecum, obligatorii, percepţia lui umană şi culturală, poate tocmai datorită faptului că se înscrie insesizabil într-un circuit sever al necesităţii, ratează sistematic statutul de eveniment. Obişnuiţi în prea mare măsură cu silueta sa înaltă şi imperială, cu părul său leonin şi rebel, de un alb perfect, uşor virat spre albastru cînd lumina dă şi ea semne de oboseală, sprijinit ferm pe favoriţii adînci, cu muchia lată, din recuzita starurilor şaizeciste, familiarizaţi cu privirea sa iscoditoare, incapabilă să disimuleze panica profundă că în orice clipă ar putea pierde ceva esenţial, agasaţi uneori de curiozitatea sa copilărească, insaţiabilă, de a descoperi lucruri noi acolo unde cei mai mulţi nu le văd nici pe cele vechi, ignorăm cu o inocenţă care nici măcar nu ne poate fi imputată că risipim sistematic şansa de a ne întîlni cu un erou mitologic şi cu o făptură exemplară. Deşi, la prima vedere, pare că face parte dintr-o lume familiară şi dintr-o specie previzibilă, deşi ne pare cunoscut de undeva, fie prin experienţă directă, fie prin experienţa livrescă a portretului majestuos şi devastator pe care i l-a făcut cîndva Gabriel Liiceanu, ne scapă iremediabil la Radu Bogdan faptul că el a trăit şi trăieşte realmente într-o altă lume. Una pe care nimeni nu a căutat-o cu atăta obstinaţie, dar şi una pe care nimeni nu a găsit-o într-o asemenea măsură, o lume care este fictivă şi densă în acelaşi timp, iluzorie şi senzuală ca femeia din vis: lumea Culturii, a creaţiei necontingente, a esenţelor întrupate şi inalterabile. Înţelegînd Cultura dincolo de convenienţe şi de coduri, investind în insemnele ei setea sa abisală de tandreţe, vocaţia de constructor şi disponibilitatea unui abandon aproape erotic, Radu Bogdan a trăit mai îndelung şi mai profund în istoria formelor decît în aceea a evenimentului cotidian, iar atunci cînd a cedat cotidianului, a făcut-o, de multe ori, spre dezavantajul amîndurora. Aman, Grigorescu, Brâncuşi, Stan Pătraş şi crucile lui necanonice, ca să nu mai vorbim de Andreescu, îi sunt realităţi cu mult mai apropiate şi suflete incomparabil mai familiare decît multele persoane cu o indiscutabilă identitate civilă alături de care a consumat tot atîtea experienţe ale istoriei mici. Afundîndu-se în lumea infinită a formelor culturale sedimentate şi traversînd spaţiile culturii vii, populate de nenumăraţi artişti şi monştri sacri ai ultimei jumătăţi de secol, de la Andre Lothe la Chagall, Skira, Berenson, Bialostosky, Tinguely etc. etc. şi pînă la experienţele unice cum ar fi penetrarea bazelor NATO de pe insula ale cărei stînci de cretă le pictase romanticul Caspar David Friedrich, sau la deconspirarea involuntară a complotului împotriva lui Tito, Radu Bogdan a convertit ficţiunea la realitate şi a experimentat pe viu privilegiul exemplarităţii. Din această pricină toate cărţile sale, dar cu precădere cele două copleşitoare volume ale monografiei Andreescu, nu sunt simple cercetări ale unei teme, fie ea şi ieşită din comun, ci o luptă sfîşietoare cu uitarea, cu încremenirea, cu moartea, în ultimă instanţă, şi un efort supraomenesc, orfeic, dacă se poate spune aşa, de readucere în lume a unei fiinţe dispărute. Andreescu nu este doar cercetat, descifrat în sensibilitatea, psihologia şi intenţiile sale, ci supus unei incercări dramatice de resuscitare. Astfel, cartea se transformă într-o advărată saga, o epopee borgesiană, a cărei imagine a surprins-o remarcabil Andrei Pleşu. Iar cei care au citit cartea au spus:



,,Radu Bogdan a avut amabilitatea şi ne-a citit capitole de interpretare a picturii lui Andreescu. Mărturisesc că a fost o lectură neuitată, care aţîţă nerăbdarea să vezi cartea cît mai repede apărută. Nu este vorba în capitolele citite de divagaţii teoretice din filosofia artei, în genere, ci de interpretarea filosofică, personală, a uni critic care s-a identificat pînă la reîncarnare cu sensul picturii marelui artist. (...) Dar forma în care autorul a rotunjit sensul acestei arte e de o încîntătoare frumuseţe literară prin adîncimea judecăţii, prin sobrietatea şi lapidaritatea formulării, prin coincidenţa deschiderii spre infinit, creată de magia marelui artist.

În Radu Bogdan, cercetătorul ştiinţific apare în mantia înstelată a unui scriitor remarcabil, care dă cărţii sale un prestigiu de operă de artă".

(Nichifor Crainic, fragment din-

tr-o scrisoare către Dinu Pillat, 15 febr. 1972)



,, Cartea lui Bogdan (monografia Andreescu, n.n.) dublează oferta rezultatelor, prin oferta procesului însuşi de investigaţie. Ea îşi livrează, la fiecare pas, tehnicile, procedeele, metoda, pe scurt îşi deconspiră laboratorul, aşa încît ceea ce citim nu e doar un text despre problema monografiei în general, ci un text implicînd epopeea propriei sale constituiri. (...) Modernitatea întreprinderii lui Radu Bogdan constă, aşadar, în faptul că ea e, în acelaşi timp, o monografie şi radiografia unei monografii".

(Andrei Pleşu - Note de lectură la monografia Andreescu de Radu Bogdan)





,,Pentru autorul acestei lucrări remarcabile (monografia Andreescu, n.n.) erudiţia stă la baza stabilirii unei metode, totalitatea informaţiilor strînse contribuie la fixarea criteriilor de autenticitate şi de apreciere a valorilor".

(Jacques Lassaigne - din textul de prezentare a volumului I din monografia Andreescu)



,,Investigaţia întreprinsă cu începere din 1949 de Dl. Bogdan i-a permis să descopere numeroase opere inedite, peisaje şi portrete, desene, să precizeze detaliile vieţii şi producţiei sale. (...) Trebuie felicitat autorul nu numai pentru erudiţia sa, ci şi pentru gustul cu care a caracterizat tablourile lui Andreescu şi a indicat influenţele, îndeosebi franceze, suferite de el ".

(Louis Hautecoeur, extras din Gazette de Beaux-Arts)

Apoi, din lumea cărţii, un salt direct în lumea cărţilor, într-o casă tixită de infolii, imagini, obiecte, reverii, amintiri. Manevrez reportofonul cu discreţie, Radu Bogdan vorbeşte, eu îl ascult, îl incit şi îl provoc. Peste cîteva zile va împlini 85 de ani. Este un munte suav, luminos, o arhivă fascinantă, posesivă, îndurerată şi temătoare.



Vreau să-ţi spun, zice el, că cei care au scris cel mai pertinent despre mine sînt Pleşu şi Edgar Papu. Ei au scris cel mai pertinent despre mine. Au scris şi în străinătate, dar niciodată nu s-a publicat ce s-a scris în străinătate despre mine. Eu nu mă pot adapta la vremurile de astăzi. Mie îmi trebuie oameni curaţi. Am o aplecare spre oameni curaţi. Există, şi nu unul singur. Şi există şi la voi, la România literară. Doamna Buzea, de exemplu. Eu nu mă pot adapta, sînt un om al trecutului, înţelegi. Nu mă fotografia de acolo, vrei o fotografie, Îţi dau eu una?

Pavel Şuşară. Nu, nu, vă fac eu fotografii, vă fac unele spontane, aşa, cu ambianţa, cu interiorul d-voastră, nu vă speriaţi că nu vă compromit.

R.B. Sînt şi nepieptănat...

P.Ş. Sînteţi foarte frumos, sînteţi un june prim.

R. B. Nu...Nu...Eu sînt un om trist... Preferam să-ţi dau eu o poză. Insă dacă vrei să salvezi ceva din mine, trebuie să reactualizezi aceste cărţi, cărţile mele, ele se pretează la actualizare. Fă şi tu ce face Ştefănescu. Ia şi reciteşte cărţi mai vechi. Uite, Reverii lucide, de exemplu, este o carte foarte bună şi nu o reeditează nimeni. Pentru că în jur sînt numai ticăloşi.

P.Ş. Nu credeţi că în această atitudine vehementă faţă de ceea ce mişcă în jur şi faţă de dumneavoastră înşivă este şi o doză de narcisism răsturnat? O altă formă de autocontemplaţie?

R.B. Nu. Sigur că nu.

P.Ş. împliniţi 85 de ani. Care este starea d-voastră acum?

R.B. Sînt extrem de autocritic. Asta e starea mea autentică şi cinstită. Eu sînt foarte autocritic...

P.Ş. Autocritic pînă la extaz.

R.B. Nu, nu-i adevărat, nu sînt narcisiac, nu mă-mbăt cu apă rece. Dar nu pot totuşi să dispreţuiesc ce am făcut, pentru că am făcut multe lucruri cinstite şi de calitate în ţara asta. Da asta e, eu am un destin tragic şi paradoxal. Iar paradoxul cel mai mare este că sînt atît de duşmănit şi eu sînt, în fond, un om de treabă, măi, să ştii. Ştii că nu am pe nimeni pe conştiinţă?

P.Ş. Aceasta este o mărturisire foarte interesantă.

R.B. Doar o femeie, atît, dar asta e o altă treabă, şi nu are nici o legătură cu ce vorbim noi.

P.Ş. Acum ce înseamnă că nu aveţi pe nimeni pe conştiinţă, că nu aţi făcut rău nimănui sau că nu aţi ucis pe nimeni. Este o mare diferenţă.

R.B. Nu am făcut rău nimănui...

P.Ş. Nici măcar involuntar, aşa, cu inocenţa d-voastră?

R.B. Nu. Doar că mi l-am luat în cap şi mi l-am făcut duşman pe Lucian Grigorescu, dar nu pentru că i-aş fi făcut vreun rău...Dar au fost oameni pe care mi i-am luat în cap, în perioada realist socialistă. Judecînd astăzi, din prostie, dar judecînd în context, erau probleme pe care nu aveam cum să le ocolesc. Conflictul cu Lucian Grigorescu a început din momentul în care cînd eu am luat poziţie faţă de el că nu face lucrurile cerute de partid.

P.Ş. Şi ce anume cerea partidul?

R.B. Adică să sprijinim lupta Greciei, înţelegi...

P.Ş. Dar asta vă frigea pe d-voastră, lupta Greciei...

R.B. Aşa erau timpurile...

P.Ş. Şi cum sprijinea Lucian Grigorescu lupta Greciei, ia spuneţi-mi cum ar fi putut s-o sprijine

R.B. A făcut el şi alte lucruri concesive

P.Ş. Bun, dar lupta Greciei, lupta asta, cum ar fi putut el s-o sprijine?

R.B. Măi, aşa erau timpurile, şi nu vreau să pierdem vremea cu asta, dar, dar, trebuie să ştii un lucru: n-am denigrat şi n-am lovit nici o valoare, chiar dacă am criti-

cat-o.

P.Ş. Dar nu critica aceea care desfiinţează şi omul...

R.B. Nu, nu. Am avut însă şi critici care desfiinţează şi omul: de pildă Kimon Loghi în ochii mei nu făcea nici două parale, dar acum îmi pare rău că m-am înşelat în anumite privinţe. Recunosc, m-am înşelat. Eram şi foarte tînăr şi nu aveam experienţă... Eu am fost un salvator de valori, înţelegi. Eu am salvat multe valori în ţara asta, şi un lucru pot să ţi-l spun cu mîna pe inimă, liniştit: nu am încurcat borcanele, nu am amestecat exigenţele ideologice şi directivele de partid cu interesul naţional. Asta n-am făcut-o niciodată.

Şi, în final, monologul. Radu Bogdan despre sine. O privire melancolică, plină de umor şi, pe alocuri, crudă. Îmi aduce aminte, cumva, tot de Borges. De întîlnirea, la bătrîneţe, cu sine însuşi, cu tînărul Borges, într-un parc din Geneva. Pe o bancă. Radu Bogdan / Radu Bogdan.



Autoportret la 50 de ani...



De ce la 50 de ani şi nu la 85? Răspunsul e simplu: pentru că 50 e o vîrstă de răscruce; unii au ajuns la vîrf, alţii încep să coboare; dar tot atît de adevărat e că abia de la 50 încolo mulţi şi-au dat măsura deplină. Oricum, 50 de ani au însemnat pentru mine o vîrstă de frămîntare; îmi apăruse primul mare volum despre Andreescu şi îmi dădusem, nu de mult, doctoratul, dar încă nu aveam o bine definită conştiinţă de sine. Am fost totuşi sărbătorit în cercul restrîns al colegilor şi prietenilor, prilej cu care am încropit şi citit textul încredinţat astăzi tiparului; îl socot actual deoarece starea mea sufletească de odinioară nu s-a schimbat prea mult.

Am ajuns - glăsuiam eu - la vîrsta cînd obişnuiesc uneori să privesc înapoi, amintindu-mi de tînărul care a avut odată 17 ani. Pe vremea aceea îmi interogam viitorul cu o maladivă curiozitate, clătinat de îndoieli şi îndreptat de speranţe. Ah!, îmi spuneam, de-aş putea afla acum ce voi şti peste trei sau patru decenii; aş fi poate capabil să trag o poliţă pe cezăşie, scontînd pe rezultatul pozitiv al luptei dintre brînza cea bună şi burduful de cîine! Mă consideram ,,jumătate om, jumătate iepure şchiop", ca în basmul citit în copilărie; providenţa îmi dădea cu o mînă ceea ce îmi lua cu alta. Niciodată nu m-am simţit întreg. Toată viaţa am trăit cu sentimentul unei ciocniri, conştient de intervenţia acelei dialectici diabolice, care a vrut ca în existenţa mea binele să se amestece inextricabil cu răul, inteligenţa cu prostia şi norocul cu ghinionul; încît, pierdut între aceşti poli multipli ai evoluţiei mele, mai sînt încă şi astăzi în căutarea febrilă a eu-lui şi destinului meu. Oare ce mă aşteaptă - îmi spun - sau mai bine zis ce mă mai aşteaptă?

Îi sînt recunoscător copilăriei mele că mi-a dăruit marea. S-ar fi putut să copilăresc pe cine ştie ce coclauri sordide, în mijlocul şesurilor, într-un oraş cu case mici şi murdare, cu străzi care nu urcă şi nu coboară, cu ceruri apăsătoare care te urmăresc toată viaţa. Există oraşe unde hotarul dintre pămînt şi văzduh ucide închipuirea, unde anotimpurile nu au culoare, unde orizonturile încremenesc pe o singură treaptă, orizonturi fără mister, lipsite de poezia infinitului. Astfel de oraşe sînt temnicerele visului. Destinul m-a ferit de ele. M-am născut la Dunăre şi am copilărit pe malurile Pontului Euxin. }intuit de orizont, aruncînd cu privirea punţi peste ape, am rămas întreaga viaţă un visător.

Sînt vise şi vise, felurite în deapănul lor, care convieţuiesc. Din fragedă copilărie am visat şi eu, ca tot omul, să devin cineva. Pînă la 25 de ani n-am ştiut niciodată prea bine cine şi cum. În orice caz "cineva" pe tărîmul culturii, al literelor. Pentru asta, fireşte, îmi trebuia talent. Ca să fiu cinstit, nu prea aveam. Este sigur că posteritatea (mai există aşa ceva?) nu are a se aştepta să-mi descopere vreo operă valoroasă de tinereţe. Mi-am dat seama încă de pe vremea cînd tinereţea îmi aparţinea.

Constatînd că talentul meu nu-şi anunţa prezenţa nici la 16, nici la 18, nici la 20 de ani, şi nici chiar încă mulţi ani după aceea, am început să mă consolez, lăsîndu-mi o portiţă de scăpare. O vorbă străveche, preluată şi de Sfînta Scriptură, pretinde că omul nu poate trăi fără speranţă. Nu te descuraja, mi-am spus. Talentul tău se lasă aşteptat, dar nu şi-a spus ultimul cuvînt: Bernard Shaw a început să scrie teatru la 38 de ani; vocaţia lui Gauguin nu s-a trezit nici ea mai devreme. Soarta ţi-a hărăzit să faci parte dintre cei întîrziaţi! Astfel îmbărbătat, am trăit liniştit pînă la vîrsta cu pricina. Nici chiar atunci nu m-am lăsat descumpănit. În definitiv - mi-am şoptit - Eugen Ionescu şi-a scris prima piesă la 41 de ani. Şi iar am început să aştept. Pe la 45, era cît pe ce să trec printr-o criză: simţeam cu groază că mi se epuizează exemplele.

Am început s-o las mai moale. Îmi spuneam că, probabil, e vorba nu atît de talent, cît de a te afirma, a te realiza. Uite, George Oprescu şi-a început adevărata carieră abia la 50 de ani! Aşa că stau ca un nou născut în faţa viitorului. Şi viitorul e într-adevăr de nesecătuit. Grand'mama Moses, cea mai ilustră pictoriţă a Statelor Unite, decedată la 100 de ani, a început să picteze pe cînd avea vreo 67. Lampedusa şi-a scris singura carte în pragul a 70.

Şi apoi nu uita, îmi spuneam, talentul unora iese la iveală după ce mor...



George Radu Bogdan

În loc de epilog: La mulţi ani, Dle Radu Bogdan!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara