Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prepeleac:
Cine intră în Europa de Constantin Ţoiu


Vreunui scriitor, măcar, ales deputat, să-i fi dat prin gând să afişeze într-o zi la intrarea în parlament citatul lui Iorga?... Aş! Citez:
Un popor care trăieşte din vina lui sau a vremurilor, poate alege mai multe căi, dacă nu-i place să zacă în umilinţă sau sub dispreţul altor neamuri cari ştiu a trăi, - adică munci, lupta şi învinge. Ori îi trage sute de mii de ani o doină de jale. Atunci, cât ţine cântecul, sufletul e slobod, dar trupul tot în lanţuri rămâne. Ori îşi pune rogojină aprinsă în cap şi merge să se jeluiască oricui, şi atunci puţini îl vor asculta în lumea aceasta, unde toţi, oameni şi popoare, au aşa de mult de lucru cu ei însişi şi cu ale lor. Ori se ţine blestemând după stăpânul cel rău, care din când în când se întoarce ca să-i mai dea peste gură un pumn de care sângeră. (Fondul Monetar Internaţional, n.n.)
Alternative dramatice de care este bine să fim din ce în ce mai conştienţi, acum când o parte a ţării trage spre vest, iar alta, îmbătrânită în rele, strigă, deocamdată fără s-o auzim: Înapoi la Est!
Însăşi fraza, citată, a lui Nicolae Iorga, punând accentul pe voinţa de a munci, lupta şi învinge, bizuindu-te pe tine şi nu pe alţii, este eşantionul unui mare european. Suntem, adică; putem fi, europeni, luaţi unul câte unul: Eminescu..., Enescu..., Brâncuşi, - merge! - Toţi laolaltă, însă, plus robii vechi, mai mult sau mai puţini sloboziţi, greu, greu de tot...
Dacă am avea răbdarea (şi mazochismul) de a ne uita zilnic la jurnalele de ştiri T.V., mai ales pe obscenul, trivialul Pro-T.V., şi ne-am gândi, obiectivi, câţi din seria violatorilor şi rău-făcătorilor de toate soiurile ar merita să fie primiţi în U.E., am constata, singuri, că cel mult o treime din cele 23.000.000, din câţi se pare că am fi cu toţii... Deşi, sunt unii care pretind că, pe bune, am fi ca la un milion şi ceva de inşi, recomandabili. În care ar intra o parte din parlament, o parte din guvern, ceva din Academie, câte un sfert şi din Uniunea Scriitorilor şi din alte câteva sferturi ale altor profesii mai serioase...
Lăsând la o parte fărădelegile ce se înmulţiră o dată cu câinii. Nici cu un număr apreciabil din restul, care nu fură, nu ucid, nu înşeală, nu ne putem lăuda că ar merita să intre în rândul europenilor. Imbecilizaţi, de sărăcie, prostiţi, nemâncaţi, cu cerebelul complet dezechilibrat, fricoşi, laşi, cu aerul lor de javre bătute, încăierându-se pe câte o ciosvârstă, dacă s-ar face un examen, o analiză serioasă... pe bază dacă sunt ori nu sunt superiori unui grup de antropoide,... urangutani..., cimpanzei..., ce-or fi,... tare mă tem că cetăţenii respectivi nu ar trece de baremul presupus... Vă întreb cu mâna pe inimă: poţi oare să defilezi cu aceştia pân-Evropa?... Dacă veţi zice că aceia n-ar fi şcoliţi şi că reprezintă un procent de handicapaţi... Ei bine, să-i lăsă la o parte pe aceştia şi să-i luăm în considerare pe cei ce alcătuiesc să zicem un partid, conştienţi vasăzică, cetăţeneşte. Surpriza noastră, când am descoperi că o bună parte dintre aceştia nu sunt - teoretic - nici măcar din zona mamiferelor superioare, de care vorbeam, ca urangutanii... cimpanzeii,... ci, în cel mai bun caz, nişte hiene hămesite de orice le pică...

*

În ţările mari subdezvoltate ca India, vacile şi maimuţele sunt sfinte şi circulă libere pe străzi, ocrotite de băştinaşi... La aceasta contribuie în bună măsură religia respectată din vechime. Dar sărăcia modernă înlesni credinţa că tot ce-i viu este sacru şi se cuvine ocrotit. Pe fondul economic pauper, spiritualitatea budistă capătă proporţii uriaşe...
Dintre toate neamurile Europei, cel danubio-carpatic, cu ascendenţă indo-europeană, ajunse, după o jumătate de secol de dominaţie atee şi de cumplite experienţe economice dezastruoase, plus deceniul următor al "eliberării" catastrofale, deasemeni - la limita sărăciei, făcându-şi din ce în ce mai des semnul crucii. Doar - doar cerul, barem, să se îndure, dacă nu programele politice neputincioase... Dacă până şi un ateu, un comunist de soi, îndărătnic, pe viaţă, se închină de zor în public, bun ortodox, ca domnul Iliescu... Dacă şi această prefăcătorie penibilă nu ajută...
Sentimentele creştineşti ale populaţiei, vreme îndelungată interzise, se adânciră odată cu sărăcia din ce în ce mai apăsătoare pentru cei mulţi şi necăjiţi, cărora, repet, credinciosul şef de stat le făgăduia şi le mai promite şi-acum prosperitate socială, dacă nu raiul socialist administrat de Cosmâncă şi alde Caţavencu, remodelat... Vreau să spun că o viaţă ca a românilor nu o mai duc decât câinii. Şi că sentimentul religios ce-i face pe indieni să lase libere pe străzile lor maimuţele şi vacile, socotindu-le sacre; motiv, putem să-i zicem, transcendental, metafizic, - la români chestiunea se schimbă: românul, cu vorba sa cunoscută "a duce o viaţă de câine", constată, social vorbind, strict socialmente, că zicerea naţională, cu câini cu tot, se transferă în propria sa existenţă diurnă. Câinii, umanizându-se de mila românilor, iar aceştia, de compasiune, lăsându-se pe patru labe la vederea bietelor, scheleticilor javre. Hrăniţi, ocrotiţi de mizerabilii cetăţeni ajunşi ei însişi să ducă o viaţă de câine, asociindu-se cu nefericitele patrupede, păzindu-le cât pot de juvăţul Marelui Hingher... Dulăii, cotarlele, maidanezii, clasa proletară ce latră, substituită, se gudură recunoscătoare, pe lângă cealaltă clasă, treptat aliată... Mai mult chiar, simţul proprietăţii, de care dl. Iliescu zicea că este un moft (mă întreb, ce-i aparţine dumisale, de fapt?!), câinii solidarizaţi de mizerie, cu instinctul lor natural retrezit de înduioşările cetăţeanului, luă, în proprietate, fiecare, parcela lui, apărată, slujită cu un devotament absolut, servindu-i pe micii vânzători de pe trotuare, considerându-le negoţul proprietate protejată, ferm lătrată şi vehement. Stau pe Victoriei, peste drum de Hotel Bulevard unde se află în colţ Magazinul alimentar. Câinii păzesc intrarea de hoţi, mirosindu-i imediat după mers şi îmbrăcăminte, primind în schimb câte un os. Sunt doi, aceiaşi: două javre bine hrănite de "fraţii lor buni", oamenii, colegi de soartă cu ei şi de hinghereală şi care atât că nu vorbesc cu tine, când dau din coadă, purtând în ochi expresia eternă a supunerii mizere şi fidelităţii totale. Este fantastic flerul lor. Latră imediat pe hoţi şi pe pungaşi cu o furie de oratori radicali. Dacă trece pe lângă proprietatea lor maşina de pompieri vertiginoasă, cu claxonul la maxim, ei se reped la ea cu un curaj nemaipomenit, gata s-o sfâşie...
Măcar de-am fi primiţi şi noi în Europa, pe baza asta... Că realizarăm performanţa de a ne situa, permanent, consecvent, insistent, sub orice grad de sărăcie, în ciuda eforturilor mondiale de ajutorare. Dar noi, sfidându-le, ne ţinem jos şi tare pe poziţiile canine, fraternizând în mod constant cu ele, dând peste nas Aroganţei Umane Rasiste continentale ce ar trebui să ia de la noi exemplu, în ce priveşte Democraţia Naturii atât de des invocată de filozofi. De ce n-am fi primiţi ca nişte Cobai?... Drept premiu sau record de răbdare fără nici o speranţă...