Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Citiţi-le noaptea! de Simona Vasilache


Pandantul, într-un fel, al madelainei lui Proust, este proba amintirilor provocate. Sau testul toleranţei la trecut. Încercarea, adică, de-a retrăi, cu puterea de judecată a stării de veghe, scene "performate" ca sub hipnoză. Nu e vorba, în asemenea "reconstituiri", atît de lucrurile prin care ai trecut, cît de lucruri care ţi-au fost trecute, transmise, cu nelipsitul corolar că numai cu ele se construieşte viitorul. Sigur, orice perioadă se "joacă", mai mult sau mai puţin, cu axa timpului, fără să uite, chiar dacă n-o recunoaşte, că, indiferent de ce se întîmplă în prezentul ei, deopotrivă trecutul şi viitorul rămîn "compartimente" autonome, pe care epoca următoare le contextualizează altfel. Relaţia cu istoria (viitorul y compris) e, totuşi, (mai) specială în regimurile totalitare. Aşa că una din obsesiile de tot felul ale comunismului românesc a fost, de bună seamă, lumea în anul 2000.

In 2004, patru dintre "micuţii" de atunci, din anii '70 - '80, Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, publică, la Polirom, două cărţi unde arată, dintr-un "viitor" care, între timp, a venit, cum se vede trecutul (de aur). Prima, O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici, e un amestec de "ce-ar fi fost dacă..." şi de Good-bye, Lenin, "cronica" unui trecut de aruncat şi nu prea, fiindcă e greu să te faci că-l uiţi cîtă vreme încă îl porţi cu tine. Este turul ghidat al unui fel de muzeu al mutanţilor, din care autorii nu se exclud, dimpotrivă, se "propun" ca "materiale" pentru o mereu amînată vivisecţie. Ceea ce scriu ne priveşte în măsura în care îi priveşte, îi transformă şi, rozînd învelişul, iese la suprafaţă, în accese de nu o dată decepţionată sinceritate.

Mult mai "studiate" (dar cu acelaşi farmec al "ineditului"...) sînt mărturisirile indirecte, "desenate" prin însemnări de lectură, din cea de-a doua carte, Explorări în comunismul românesc, de fapt primul volum al unei cercetări în trei părţi. Formal, cel puţin, continuă mai curînd "proiectul" din 2000, În căutarea comunismului pierdut, o "culegere" de analize despre literatura perioadei, cu pete de culoare biografice. A face, aici, "arheologia" relaţiilor dintre literatură şi viaţa zilnică ar trăda oarece preţiozitate, mai ales că firele sînt, de obicei, destul de la vedere. Literatura, confiscată de regim, devine repede instrument de "paradă", cale de-a specula emoţiile şi de-a forma sensibilităţi care, întotdeauna, sînt mai greu părăsite decît recile idei. E, în parte, explicaţia găsită pentru longevitatea, în lumea postrevoluţionară, a unor "slăbiciuni" pentru fostele mecanisme de propagandă. Tonul "relatărilor" e, şi el, cîteodată aproape duios (ca în capitolul despre mărirea şi mizeria Luciei Demetrius), de fapt fin ironic, de un umor măsurat şi sec. Părînd că doar consemnează, fără a cîntări, fiecare "secţiune" îşi impune judecăţile de valoare prin felul în care face "montajul". Reacţia criticii timpului, decentă prin omisiune, curajoasă sau aliniată ţine, în faţa "galantarului" cu trufandale ajunse în extrasezon, un ciob de oglindă. Se vede acolo, cel mai bine, că soarta e schimbătoare. Şi că autorii şi cărţile lor şi-o urmează fără împotrivire. Ca totdeauna, în timpuri, totuşi, moderne, oamenii trăiesc mai mult decît ideologiile. Aşa că apar, fatalmente, par a spune, cu aerul că scuză, deşi acuză, autorii, "alunecări", trădări, convertiri şi fariseisme de tot felul. Scriitorul vremii e, cu puţine excepţii (dar nu de bunele excepţii se ocupă ei), un "textofag" în schimbare de piele. Îşi înghite textele din tinereţe, apoi pe cele din ce în ce mai tîrzii, pe măsură ce nu mai corespund, înghite "hapuri" edulcorate, însă cu gust de stricnină, dar supravieţuieşte. Între inadaptatul interbelic, solitar şi estet, şi perfect adaptatul vremurilor noi nu se întinde vreun gol istoric. Sînt oameni care se pricep s-o ia de la capăt.

"Oamenii începutului de drum". Nu cei de care vorbeau, prin anii '30, vestitorii "noului Adam", ci produsele (de serie) ale "creaţiunii" de după martie �45. Despre ei, despre intelectualii care s-au priceput să iasă din derivă scrie Ioan Stanomir. Foştii "reacţionari" dedaţi la progres. Felul cum şi-au ispăşit, rînd pe rînd, "păcatele tinereţelor", prin discursuri encomiastice şi scrieri "de şcoală nouă", face substanţa studiului lui Stanomir. Angelo Mitchievici întregeşte tabloul cu critica literaturii "de anticipaţie" , aceea care plănuia, pentru generaţii după generaţii, "viitorul luminos". Stîngace în stil, strălucea prin "scenarii". Iniţial importate dinspre soare-răsare, subiectele ajung, pe măsura "profesionalizării", să reflecte performanţele în crescendo ale conducerii autohtone. În finalul primului capitol, tot Ioan Stanomir face un legato cu literatura "uşoară" (dar de succes...) din interbelic, urmărind traiectoria lui Cezar Petrescu, recuperat cu legitimă bucurie după 1945. Prozele lui sînt despre "oameni care înving". Despre cutezători.

Urmează un "montaj" dedicat teatrului, "gen" mai periculos şi mai folositor deopotrivă, prin "deschiderea" lui către publicul adunat lîngă o scenă. Femeile joacă, aici, un oarece rol, dramele "primului val", abandonate mai pe urmă, făcînd din ele "partizane"emancipate, gata să dea uitării trecutul. Rolul lor în educaţia copiilor, aşadar virtuţile de posibil model se transformă, propagandistic, într-un atu important pentru "modelarea" (realist-socialistă) a societăţii.

De aici se trece, firesc, la "mitologia" anilor de şcoală, de astă dată "acţiunea" întîmplîndu-se în deceniul nouă. Şi chiar în deceniul zece, prin zelul pus de "apărătorii" culturii în a-i face pe "contestatari" să admită că şi-a avut şi cenzura rostul ei, că "sictirul din jurul seriozităţii" nu duce la nimic bun. "Seriozitate" înseamnă, în context, morala în maxime şi ilustraţii a abecedarelor, pe care Ion Manolescu, Paul Cernat, Angelo Mitchievici le "scutură" fără pic de nostalgie, ca pe nişte "fotograme ale unei copilării mistificate." Tratatele de metodică pline de clişee, basmele şi baladele convenabil modificate, mizînd pe o logică nu tocmai impecabilă sînt citate ca mostre de "paraliteratură politică". Alte exemple "la minut" le servesc filmele poliţiste made in Romania, tributare aceluiaşi maniheism "cu tentă".

Şi, în sfîrşit, ultimul capitol e consacrat "slavei" devenite afacere de stat. Slujbaşii ei, de ieri şi de azi, expuşi la gazeta de perete, sînt lăsaţi la dreapta judecată a cititorului. Nu trec neobservate "făcăturile", care afectează istoria literaturii, cu "miturile" şi "eroii" ei, în măsura în care afectează şi istoria naţională. Căutarea cu tot dinadinsul a unor legături acolo unde n-au fost niciodată duce la colaje groteşti, de-un postmodernism involuntar. Pînă la urmă, castigat ridendo mores, deşi cei patru autori fac ceva mai mult decît să rîdă, cu toate că nu e chiar de rîs. Dar nici numai de plîns. E, în orice caz, de vorbit. De cercetat îndeaproape, chiar dacă astfel de priviri mioape descoperă detalii care nu fac, mai niciodată, plăcere. Cu ele, ca şi fără ele, lumea, mai bună sau mai rea, îşi vede, în continuare, de drum. Şi a fost noapte, şi a fost dimineaţă...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara