Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Filmului:
Călătorii într-o curte interioară de Angelo Mitchievici


Noica s-ar răsuci în mormânt/ Îmi place să leg cuvânt după cuvânt/Silabele le frâng, consoanele le strâng/ O iau punct cu punct/ Am reconstituit o nouă limbă/ Plec cu autobuzul, dar o fac cu stil, /Bă!" Versurile de mai sus nu sunt din Paraziţii, ci reprezintă o improvizaţie pe o temă dată, talentul e neîndoielnic, însă drogul e mai puternic. Şi improvizaţia ar putea continua la nesfârşit, pentru că tânărului de douăzeci de ani şi un pic pe nume Dani (Marian Adochiţei) este deja pe multitasking şi comută de pe o frecvenţă pe alta destul de repede, iar între pauze, când nu este absorbit narcisic de propriul discurs, balele-i curg din gură, iar privirea i se fixează în gol. Nu este singur, în jurul său, fiecare pe orbita lui, gravitează toţi prietenii săi drogaţi, Yuma (Lana Moscalciuc), Ovidiu (Dragoş Ştefan), Cristi (Dan Telehoi), Ada (Mirela Ungureanu), fiecare prins în propriul scenariu oniric, iar ceea ce pare să-i unească pe toţi aceşti tineri este un anumit delir lingvistic care-i face speciali, un anumit limbaj postmodernisto-baroc, unde slangul se amestecă barbar cu anglisme, preţiozităţi şi rare combinaţii neologice. Iese un fel de poezie de care avangardiştii ar fi fost mândri, iar Tristan Tzara ar fi pus-o în scenă alături de aventurile domnului Antipirnă. În mare parte ceea ce se petrece cu aceşti tineri este complet dada, doar că nu este doar un spectacol, ci propria lor viaţă în aşteptarea plină de anxietate a lui "Big Shit". Ceea ce în mod sigur îi reuşeşte Florinei Titz, o foarte tânără regizoare, absolventă de filologie, este să unească toate aceste lumi paralele fiecare cu sunetele ei într-o simfonie fantastică, o vivisecţie a lumii drogului cu sonorul dat la maximum. Nu este nici pe departe vorba aici de paradisurile artificiale simboliste, nici de alcoolurile apollinairiene, nici de visele de opiu ale lui De Quincey sau de haşişul beatnicilor servit poetic de Mr. Tambourine Man al lui Bob Dylan, ci de infernuri artificiale, de o treptată golire de sens a lumii în care trăiesc aceşti tineri care se simt speciali, unici, înconjuraţi de o lume de cretini. Autismul lor nu are nimic de-a face cu teribilismul anilor cruzi când adolescenţii se simt neînţeleşi, emit semnale însingurate precum adolescenţii lui Gus van Sunt din Elephant (2003) sau Paranoid Park (2007), regizor care şi-a pus amprenta asupra filmului Florinei Titz. Aceşti tineri, care şi-au format un limbaj, ştiu să se joace cu cuvintele sunt studenţi, unii chiar la Facultatea de Litere, au ajuns în faza cuvintelor în libertate, aproape că se lasă vorbiţi, purtaţi pe aripile fanteziei lingvistice. Există un uriaş consum nervos asociat unui consum lingvistic, când nu vorbesc buruienos între ei amestecând dexter organele sexuale şi funcţiile lor, limbajul ia turnuri excentrice, iar dintre toţi Dani este maestrul celor mai complicate combinaţii, iar ceilalţi se fac ecoul lui. Este vorba despre "alterarea conştiinţei", Rimbaud ar fi spus "dereglarea sistematică a simţurilor", sau despre teoria philetonilor desprinsă dintr-o carte S.F., particule minuscule care produc o reţea emaptică permiţând dizolvarea unuia în celălalt până la indistincţie, o frumoasă definiţie dată prieteniei. Ca şi cum n-ar fi de ajuns, cei patru organizează mici scenarii, un fel de dicteuri automate nu pe hârtie, ci dialogate precum "câmpurile magnetice" ale lui André Breton şi Philippe Soupault. Aceste câmpuri magnetice îi ţin conectaţi, sau poate philetonii, iar când Yumi încearcă să evadeze nu găseşte decât drumul de întoarcere. În afara prietenilor, a cercului lor nu se mai află nimic, încetul cu încetul, în aceste vieţi rătăcite se instalează vidul. Florina Titz nu este interesată să ne ofere o lecţie de morală gen "Fumatul dăunează grav sănătăţii!", ci să intre într-o lume interzisă, o lume stranie, o lume în care nimeni şi nimic nu mai funcţionează. În road movie-ul cult, Easy Riders (1969) al lui Dennis Hopper, lumea drogurilor mai păstra un fel de aură de libertate, era o provocare în a fi mereu on the road, fără o ţintă precisă, călare pe motocicletă, în armonie cu natura, cu spaţiul ale cărui dimensiuni suplimentare le puteai explora doar cu un fum. Filmul se află departe şi de un alt reper inconturnabil, Spaime şi scârbe în Las Vegas (1998) al lui Terry Gilliam, după romanul lui Hunter J. Thompson, unde totul ia forma unui concert baroc, o beţie ludică, funambulescă, dincolo de orice limită fără nicio consecinţă specială. Filmul Florinei Titz se încarcă până la refuz cu imagini obsedante, ceea ce se întâmplă aparţine unei lumi paralele pe care nu o mai poţi asimila realităţii chiar dacă tinerii drogaţi se întâmplă să aibă şi scurte momente de trezie. Cartierele sărăcăcioase de blocuri, gunoaiele, clădirile dezafectate nu sunt decoruri minimaliste în care să intre o "poveste adevărată", dar atroce, ca în filmele lui Cristi Puiu, Cornel Porumboiu, Nemescu sau Cristian Mungiu. Ele reprezintă chipul desfi­gurat al unui tânăr care sco­toceşte într-o pubelă după cel care nu mai este, după vi­sul sfărâmat, după iluzia to­pită. Toate aceste peisaje ur­bane colorate sumbru sunt tron­soane ale unui labirint din care nu există scăpare, iar Florina Titz reuşeşte să imprime filmului ei această impresie de infrarealitate. Frontiera dintre cele două lumi s-a dizolvat uşor, există laitmotive ale partiturii fiecăruia, pentru Ovidiu este o fată tunsă chilug cu aspect de androgin (Laura Iancu) care fie aleargă pe străzi pustii, de cartier mizer, fie dansează pe ritmuri house, o fată la care nu ajunge niciodată încât în cele din urmă nici nu ai certitudinea că ea există cu adevărat. Faptul că Yumi este lesbiană, Dani este homosexual, Ovidiu se prezintă destul de ambiguu nu numai prin opţiunile lui, ci şi prin aspectul emo pe care-l adoptă, se rimelează, îşi dă unghiile cu ojă etc., şi nici cu Ada lucrurile nu stau prea clar atunci când afişează o creastă de punkist, ajunge să îngroaşe prea mult aspectul de colonie de freaks şi junkies şi să lase impresia că biografiile lor sexuale "deviante" revendică opţiunea lor pentru drog. În felul acesta regizoarea pune accente suplimentare acolo unde ele există deja. Altfel, promiscuitatea devine ceva aproape firesc în suprapunerea de planuri, de secvenţe şi sunete, ca un film care se montează haotic în faţa ta. Sexul reprezintă un liant temporar, ca o conversaţie într-un autobuz, corpurile încetează să mai aparţină posesorului de drept, ele se împrumută unor experienţe, unor senzaţii alternative. Yumi-lesbiana şi Dani-homosexualul fac dragoste pentru a experimenta şi ca o soluţie compensatorie pentru eşecul amoros al lui Yumi, la fel de bine un dildo devine un obiect al experienţei, însă experimentul total îl constituie chiar aceşti tineri dereglaţi, captivi într-un continuum infernal. Finalul filmului se face pe o partitură poetică dintr-o secvenţă psihedelică. Dani stă faţă în faţă cu Yumi, cuvintele, frazele lor se completează incantatoriu, apoi în lumea delirului lui Yumi îşi fac apariţia prietenii ei care joacă fiecare un rol, dialogurile au ceva compulsiv, virând brusc în sarcasme, cu o densitate care îţi dă senzaţia de vertij. Ceea ce rămâne pentru scurtele momente de luciditate este oboseala, coşmarurile amplifică până la insuportabil fiecare frază, şi aproape că poţi vedea în filmul Florinei Titz cum aceste personaje se golesc într-un ritm vertiginos de orice conţinut, până nu mai rămâne aproape nimic, decât eventual un ecou în cine ştie ce memorie avariată. Pe tricoul lui Dani scrie "We all gonna die!" Ar trebui adăugat: "Soon!". Călătoria acestor easy riders autohtoni nu duce nicăieri.