Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

ex libris:
Călătorind prin limbi şi literaturi de Mircea Anghelescu

Jean-Pierre Longre, Une belle voyageuse. Regard sur la littérature française d'origine roumaine. Editions Calliopées, 2013, 243 pag. Jean-Pierre Longre, profesor de literatură franceză modernă la Universitatea Lyon 3, a venit în România imediat după revoluţie, cu nişte prieteni, şi a rămas ataşat de ţara pe care a cunoscut-o astfel.

A fondat o asociaţie de prietenie care se numeşte Rhône-Roumanie, foarte activă, care publică şi un buletin cultural trimestrial. Încercând să afle mai multe despre o ţară şi nişte oameni cu care nu avusese până atunci nici un contact, profesorul de literatură i-a căutat nu numai în acţiuni concrete, ci şi – firesc – în literatură. Aşa a început să citească cărţile unor autori români, scrise direct sau traduse în franceză, şi apoi să şi scrie despre ele, fie studii în revistele universitare, fie mici prezentări în diverse buletine sau publicaţii on-line, pentru a transmite şi altora impresiile sale de lectură. Aceste preocupări şi aceste texte stau la baza volumului Une belle voyageuse, apărut anul trecut la Paris, în Editura Calliopées.
Cartea sa, care doreşte să fie o contribuţie la un dosar al literaturii române de astăzi scrise în limba franceză (uneori şi cea tradusă în franceză), se ocupă de autori, dar nu ocoleşte nici problemele unui asemenea transfer, din ce în ce mai obişnuit de altfel într-o lume a mişcării şi a colaborării nu doar transfrontaliere, ci şi trans-lingvistice. Nu este singura: autorul însuşi citează mai multe asemenea lucrări, în mod special cartea lui Bernard Camboulives, Sur les pas des écrivains roumains, din 2012, sau cele trei volume ale antologiei coordonate de Andreia Roman, Littérature roumaine (între timp a apărut şi al patrulea). Prima dintre problemele pe care le naşte o astfel de literatură, scrisă în altă limbă decât cea maternă şi, adesea, alta decât cea a educaţiei (şcolarităţii) autorului este felul în care este ea privită de cititorii săi din noua lui patrie culturală şi, implicit, felul în care este ea numită, detaliu adesea semnificativ.
Introducerea cărţii lui J.P.Longre se opreşte puţin asupra necesităţii de a discuta aceste probleme, pe care specialiştii le tatonează de ceva vreme. Se poate deci vorbi, întreabă autorul, „într-adevăr de o literatură franceză de origine română, mai degrabă decât de o literatură română francofonă, sau de expresie franceză, sau francoromână?” (p.7). În faţa acestor întrebări aparent oţioase, cititorul român nu trebuie să uite că, prin tradiţie, adjectivul „francofon” se leagă de trecutul cultural al unor ţări care au fost colonii franceze, ţări în care franceza a fost limbă de învăţământ şi adesea de coeziune naţională. Pe de altă parte, critica şi istoria literară franceză acordă greu calificativul de „scriitor francez” chiar autorilor care ar putea avea dreptul la el, după opinii mai puţin tradiţionaliste: o autoare ca Ana de Noailles, născută în Franţa, educată în limba franceză, care n-a scris niciodată în altă limbă şi îşi revendică – cel puţin din punct de vedere literar – o ascendenţă pur franceză nu este numită de regulă decât scriitoare de expresie franceză.
Dincolo de aceste subtilităţi, autorul vorbeşte de francofonia română care este însoţită adesea, nu numai în domeniul literaturii, dar categoric şi în acesta, „de un lexic, de o sintaxă, de o tonalitate îndatorate originilor sale, care dau o bogăţie şi o savoare specifică literaturii de limbă franceză” (să ne amintim utilizarea cuvintelor româneşti în textul romanelor lui Panait Istrati). Relaţiei acestei literaturi scrise în limba franceză cu „francofonia” europeană i se consacră primul mare capitol al cărţii. Este readusă în memorie francofilia celor care au făcut România modernă în sec. al XIX-lea, scriitori şi oameni politici (uneori aceleaşi persoane), şi sunt confirmate rădăcinile de aceeaşi natură ale modernităţii noastre intelectuale în artă plastică, muzică, ştiinţe etc. Scrisul în limba franceză are, deci, un temei cultural mult mai larg decât altundeva, spune autorul, iar o expresie a acestei opţiuni este şi o varietate mai puţin obişnuită de exil în care s-au refugiat mulţi români, care e diferit de cel politic şi datează de dinainte de ultimul război: exilul literar şi cel lingvistic (p.15).
În acest fel de exil se situează şi majoritatea avangardiştilor români care s-au îndreptat în chip natural către literatura, apoi către limba franceză şi, în cele din urmă, către Franţa. Capitolul Avant-gardes roumaines et littérature française pune în evidenţă strategia complexă adoptată după primul război mondial de avangarda românească, în colaborare cu cea franceză. Este vorba în principal de dublarea ofensivei scriitorilor cu aceea a altor artişti, a plasticienilor mai ales: pictorul Marcel Iancu participă la „insurecţia” de la Cabaret Voltaire, Contimporanul organizează în interbelic mai multe manifestări comune, expoziţii la care participă şi Brâncuşi, Victor Brauner, Paul Klee, Arp, Giorgio di Chirico, Punct se bucură de colaborări de la Eluard şi Soupault etc. Traseul triumfal al avangardei româneşti în spaţiul francofon este continuat cu textele autorilor afirmaţi după al doilea război: Isidore Isou, Gherasim Luca („poet pretenţios, reformulând cuvintele, bâlbâind limba şfranceză – n.n.ţ în sonorităţi stranii şi obsedante, el publică cărţi-obiect, dă recitaluri-spectacol etc.” (p.53), Claude Sernet şi alţii, ajungând la oniricii din anii şaizeci reprezentaţi în acest exil de D. Ţepeneag, autor „ale cărui structuri narative de caracter polifonic îl transformă într-un fel de compozitor în proză iar romanele sale în povestiri muzicale care propun o înnoire importantă a naraţiunii poetice în limba franceză” (p.95: Longre este autorul unei cărţi despre Musique et littérature).
Într-un ansamblu revelator pentru preferinţele unui cititor francez de literatură din producţia ultimelor treipatru decenii (pentru poezie, de pildă, Letitia Ilea, Horia Bădescu, Ilie Constantin, Georges Astalos, Linda Maria Baros, dar şi referinţe istorice la poeţii mai vechi, la traduceri din Blaga, Mazilescu, Ioan S.Pop ş.a.), doi autori de vârf îi atrag atenţia şi provoacă eseuri interpretative dintre cele mai consistente: D. Ţepeneag pentru proză şi Matei Vişniec pentru teatru.
La Ţepeneag, în a cărui proză autorul descifrează „les cheminements musicaux d’une écriture”, romanul în jurul căruia se concentrează încercarea de descifrare este Le mot sablier (tradus: Cuvântul nisiparniţă). Consemnare a eforturilor de a trece definitiv graniţa lingvistică din română în franceză, tema romanului sugerează autorului metafora repetată a evadatului pe care santinelele din miradoare îl pândesc şi-l caută cu reflectoarele ca în povestea lui Gigi, „băieţel devenit soldat dezertor, imagine a scriitorului în căutarea unei noi limbi”. Este o aventură care hrăneşte şi discuţia amintită înainte despre „francofonia” autorilor români, pentru că în cartea lui Ţepeneag, la un moment dat, textul francez reia textul românesc (textul românesc este tradus de prietenul scriitorului, incomparabilul Alain Paruit), „dar o traducere care... se hrăneşte din tot ce o precede, se încarcă, se substanţializează. Trecerea la franceză nu este o simplă adoptare a unei alte limbi... scriitura poartă greutatea românei şi de aici interesul unei scriituri româneşti de expresie franceză: altfel, n-ar fi decât o franceză (subînţeles: oarecare, n.n.)” .
Vişniec, spune autorul, este „reprezentativ pentru diferite curente din teatrul contemporan şi în virtutea acestui fapt, ca şi a notorietăţii sale” ocupă şi el „un loc pr ivilegiat” în cartea sa. Cele câteva pagini de prezentare a unei activităţi foarte bogate (şi proză, şi poezie, pe lângă teatru), se încheie cu o concluzie elogioasă care vorbeşte despre „o perfectă stăpânire a teatrului, a teatrului modern mai ales, folosind câştigurile teatrului din trecut pentru a-i demonta mai bine procedeele, făcând să apară personaje care se caută pe ele însele, fără să se legene în iluzii şi îngăduindu-şi să facă limbajul scenic să «reflecteze» asupra lui însuşi, şi astfel să-l facă şi pe spectator să reflecteze asupra ceea ce vede şi aude”. Generalităţile sunt apoi detaliate în câteva analize ale unor piese mai puţin cunoscute, tipărite în diverse edituri franceze: Richard III n’aura pas lieu (Spectacolul cu piesa... nu va avea loc), satiră tragică a cenzurii de partid asupra reprezentaţiilor teatrale, La machine Tchekov, La femme-cible et ses dix amants, De la sensation d’élasticité lorsqu’on marche sur des cadavres, Qui est la cantatrice chauve? ou la dénonciation par l’absurde, născută din dorinţa de a omagia pe Eugen Ionescu şi altele.
Sunt aici nu numai informaţii, ci şi multe observaţii interesante ale unui cititor rafinat, dintr-o cultură deschisă, bogată şi primitoare, care dau de gândit: cartea ar trebui tradusă în română.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara