Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Călăuză în Infern de Ioana Băeţica


Un "homo universalis" - Liviu Georgescu, am putea spune: medic şi cercetător în Statele Unite, membru al "New York Academy of Poets" şi al "Flushing Art League" (unde a fost distins cu un premiu pentru pictură), vioara întâi în Orchestra Medicilor din New York şi nu în ultimul rând scriitor, debutează în volum (Călăuza), după ce a publicat versuri în România literară, Luceafărul, Viaţa Românească, Curierul Românesc, Convorbiri literare etc.
Format la Cenaclul de Luni care a dat impulsul iniţial mişcării optzeciste, poetul Liviu Georgescu debutează abia acum, într-o manieră discordantă faţă de poetica practicată de congenerii săi. Singură Mariana Marin, membră a aceluiaşi cenaclu, îşi mai elaborase o strategie scriitoricească aparte în anii '80, depăşind consensul stabilit de M. Cărtărescu, T.T. Coşovei, Ion Stratan etc.
Lirica lui Liviu Georgescu îşi găseşte resorturile în modelul oferit de Arghezi. Acelaşi univers cariat, pustiit de frisoane, caduc şi atroce în acelaşi timp - latenţe din care "supurează" la suprafaţă un fel de horror sacrum. Tensiuni încriptate ermetic în frază forţează orizontul de aşteptare al lectorului de azi, obişnuit mai degrabă cu organizarea inteligentă şi controlată de idei a lui Ioan Es. Pop, de pildă, sau cu revolta outspaken a-mai-tânărului Marius Ionuş.
Metafora din Călăuza e pe cât de originală, pe atât de debusolantă. Plastică şi extrem de imaginativă, încearcă decuparea din contingent a unor spaţii viciate de psihismul abisal al contemplatorului. Poezia e act soteriologic, e o terapie pentru fiinţa infestată de miasmele Infernului. Şi totuşi, pe alocuri, imaginile sunt neaşteptat de simple (fără a fi însă lipsite de încărcătură semnificantă): "Încercam să pictez ruinele/ nepăsării tale/ (...) luna în cămaşa de forţă a nopţii" (Ochi adânc verde, p. 11), "avioane trec prin casele noastre prin fumul/ ridicat din scrumiere..." (Viziune prin aripă străpunsă de glonţ, p. 19) sau: "Fulgere cădeau pe acoperişuri ca rochii de bal" (Golit, p. 261).
O poezie ce echivalează în întregime cu gestul smulgerii măştilor, traversată de crisparea neputinţei şi a eşecului, marcată parcă de limitele constrictive ale realităţii obiectuale, şi care "se aude(ca) un sunet/ acelaşi/ prin coaja uscată a copacilor/ fără ecou/ şi mintea e prinsă/ într-o pată." (Fără ecou, p. 31).
Spaţiul închis, fără respiraţie şi fără perspectivă, desprins parcă din geometria lui Kandinsky - "Tristeţea se solidifică în pahare de carton" (Carnavalul muştelor, p. 33) - epuizează de "energii sacre" actul artistic şi îl predispune la o observaţie neutră, aproape apatică, a metamorfozei lumii, ca în Naufragia, scrisă în descendenţa tematică a lui Wallace Stevens, cu a sa Anecdote of the Jar.
Kosmos-ul imaginat de poet e o structură instabilă, construit fiind pe baze nesigure: focul - care se autoincendiază, pământul - care se absoarbe în propriile străfunduri, apa - sub formă de mlaştini şi aerul - insuficient, sufocant.
"Un univers pe cât de viguros, pe atât de măcinat lăuntric, consistent şi fragil, inform - auroral şi crepuscular, fastuos şi declinant." (Nicolae Manolescu).


Liviu Georgescu - Călăuza, Ed. Axa, Botoşani, 2000