Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Când dadaiştii joacă şah (3) de Mircea Mihăieş

Construit în partidă savantumoristică, Ghidul care ilustrează cu date, personaje şi evenimente reale istoria turbionară a Dadaismului european e, în sine, un tratat despre felul cum avangarda artistică — chiar în absenţa unor valori estetice, fie şi de nivel onorabil — se dovedeşte adeseori a fi braţul înarmat al avangardei revoluţionare.

Şi invers. Începând cu biografia lui Hugo Ball şi transformarea restaurantului Maierei în Cabaretul Voltaire, ni se oferă tabloul unei Europe însângerate, cu sute de mii de oameni ucişi în intervalul câtorva ore, cu disperaţi murind de foame şi migrând în masă spre Elveţia, unde Zürich-ul a devenit, instantaneu, „centrul avangardei artistice a lumii şi al revoluţiei mondiale. Artişti şi revoluţionari germani, francezi, ruşi, polonezi, italieni, iugoslavi şi români şi-au croit drum către oraş, printre ei aflându-se James Joyce, Vladimir Ulianov (Lenin) şi cercul lui (Karl Radek, Grigori Zinoviev), Franz Werfel, Else Lasker-Schuler, Rudolf Laban, Viking Eggeling, dar şi viitorii dadaişti: Hugo Ball, Emmy Hennings, cei trei fraţi Janco (Marcel, Jules şi George), Arthur Segal, Tristan Tzara, Marcel Slodki, Richard Huelsenbeck şi Francis Picabia.”
O armată redutabilă, animată de dorinţa de a distruge tabuurile culturale, aproape la fel de letală precum a bombelor de pe front. Locul şi oamenii s-au aflat la intersecţia unor evenimente epocale, care au coincis cu o incredibilă descătuşare de energie intelectuală. Doar aberaţiile istoriei au făcut ca acest oraş burghez şi lipsit de imaginaţie să devină un magnet pentru o mare pestriţă de refugiaţi, dintre care unii erau artişti, unii aveau probleme cu poliţia din ţările lor, iar alţii, scrie Andrei Codrescu, ilustrau ambele categorii: „Noutatea era uimitoare pentru toată lumea, inclusiv pentru refugiaţi, care s-au trezit expuşi ideilor şi artelor ce se adunaseră aici, ca un lac alimentat de cele mai ciudate izvoare.”
Ciudăţenia supremă este că ei, n-au inventat, de fapt, nimic. Marii inventatori erau alţii, indivizi cu existenţe burgheze impecabile, de la Ezra Pound la James Joyce şi T. S. Eliot, aproape simultan cu Virginia Woolf, Italo Svevo (Ettore Schmitz). Dacă excesul necontrolat şi improvizaţia delirantă reprezintă, în sine, forme de exprimare artistică, atunci probabil că şi ororile de la Cabaret Voltaire sunt artă de primă mână. Dacă nu, nu! Autorul foloseşte prilejul pentru a divaga pe ideea originalităţii în artă, pentru a structura istoria boemei, începând cu originile sale medievale, pentru a repune în drepturi ideea carnavalurilor, de la cele păgâne, la cele evreieşti şi creştine. În acest excurs istorico-ideologic-cultural, oraşul elveţian părea să devină un loc al predestinării: „În 1916, Zürichul se afla undeva la jumătatea drumului; ordonat, dar tolerant; ospitalier, dar nu din cale-afară de indulgent; culturalizat, dar nu înfumurat; un centru universitar renumit pentru bibliotecile sale; casa lui Carl Jung; căminul temporar al lui Albert Einstein; un oraş în care străinii suspecţi erau ţinuţi discret sub supraveghere; un adăpost pentru exilaţii fără de casă, dar nu un azil. Vremea: plăcută şi animată de briză în iunie şi septembrie; rece, umedă şi măturată de viscol iarna şi toamna; plină de speranţă, dar şi de tendinţe suicidare (din cauza Fönului) primăvara.”
Condiţii ideale, parcă, pentru ca în seara de 5 februarie 1915, restaurantul lui Jan Ephraim să se transforme, sub bagheta lui Hugo Ball, în Kunstlerkneipe, adică în cabaret, semnalizat de afişul artistului ucrainean Marcel Slodki. Afişul era gândit ca un omagiu adus scepticismului filozofic al lui Voltaire. Personajele de prim-plan s-au impus fără efort, sub ghidajul soţilor Emmy Hemmings şi Hugo Ball: „Dintr-un capriciu al sorţii (sau al norocului, care avea să devină un zeu Dada), Marcel Janco, un tânăr român, student la Arhitectură, în disperată căutare de lucru, intră în clădire pe când se derulau pregătirile pentru seara de deschidere. Oferi vocea lui plăcută şi talentul lui la cântat şi tablourile lui, serviciile celor doi fraţi ai săi, George şi Jules, şi ale poetului Tristan Tzara, un român de douăzeci de ani care cutreiera lumea în compania lor şi care tocmai sosise de la Bucureşti. Înainte de inaugurarea programată, Ball putu să mai angajeze o orchestră rusească de balalaici. Programul inaugurării Cabaretului Voltaire, la 5 februarie 1915, a cuprins: dna Hennings şi dna Lecompte interpretând şlagăre berlineze; Tristan Tzara recitând şi strigând versuri în limba română, unele fiind doar «strigături» obscene, acele scandări neruşinate pe care ciobanii excitaţi din Carpaţi le slobod când se întorc la ei în sat, după o lungă vară fierbinte în care au dus oile de la munte la mare. ş...ţ Artiştii au apărut pe scenă în mai multe rânduri, inventând noi poezii şi anecdote, din ce în ce mai gălăgioase şi mai amuzante, pe măsură ce publicul, din ce în ce mai beat, îi îndemna şi li se alătura cu propriile improvizaţii...”
În acest ritm au decurs lucrurile până în iunie 1916, când stăpânul localului, excedat de amploarea dezastrelor ce însoţea spectacolele, i-a dat pur şi simplu afară pe dadaişti. Era cam târziu, deoarece artiştii începuseră să migreze de pe scenă spre tipografii, unde publicau cărţi şi reviste. La 14 iulie 1916 (în ediţia americană, dintr-o eroare tipografică, apare anul 1915) grupul evoluează la Waag Hall, unde s-au citit principalele manifeste ale mişcării Dada. Între alte năzbâtii, s-a propus ca sloganul comunist să fie înlocuit cu formula „Proletari din toate ţările, deveniţi dada!”
Ce tragedie că acest îndemn n-a fost pus în practică! Omenirea ar fi fost scutită de peste o sută de milioane de victime, iar artiştii şi-ar fi păstrat rolul de ferment social. Pe de altă parte, speculează Andrei Codrescu, e posibil ca în acel moment, la care Lenin ar fi asistat, „să-i fi încolţit ideea de a-i deporta sau împuşca pe toţi avangardiştii.” Că oroarea s-a născut în Cabaret Voltaire sau că a apărut mai târziu în mintea lui diabolică e fără importanţă. Revoluţionarul avea să-şi finalizeze planurile, fără să se împiedice în vorbăria gălăgioasă a unor artişti şi intelectuali interesaţi să şteargă barierele dintre genuri, tocmai când el, dictatorul, cucerea noi frontiere ale violenţei.
Rând pe rând, femeile cu bani din Statele Unite (cea dintâi, Peggy Guggenheim), Inessa Armand (strania amantă a lui Lenin, care propovăduia „sexul liber”), baroneasa Elsa von Freytag-Loringhoven, o întrupare desăvârşită a decadenţei, legendară pentru „prodigioasa energie sexuală şi artistică”, apoi André Breton, Hugo Ball, Lenin, Henri Michaux, Richard Huelsenbeck, Tristan Tzara, dar şi noţiuni precum audienţă, box, cafenea, bestiar comunist, creativitate, evrei, nonsens, bani etc. beneficiază de un tratament privilegiat. Verva inepuizabilă a autorului, plăcerea de a trata subiectul, resursele nelimitate de umor sunt susţinute de-o indiscutabilă erudiţie, născută din pasiunea de-o viaţă a lui Andrei Codrescu pentru acest subiect. Publicată la o editură occidentală de mare prestigiu, cartea lui Andrei Codrescu afirmă răspicat şi argumentat legătura protagoniştilor originari din România cu evenimentele care aveau să smintească, poate definitiv, umanitatea. În stilul său inimitabil, ne-a oferit plăcerea unei lecturi palpitante, asemănătoare unui nestins joc de artificii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara