Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Cănd vreau să mor, mă găndesc la tine de Marina Constantinescu

L-am citit pe Jon Fosse în franceză, acum ceva timp. M-a tulburat foarte tare. Ca stil, ca scriitură, ca modalitate de a-şi duce şi de a-şi exprima obsesiile, de a vorbi despre iubire şi singurătate, despre sex şi moarte. Aparent monocrom. M-a mişcat libertatea pe care o dă cititorului şi, în aceeaşi măsură, regizorului. Fosse scrie, să zicem, în versuri, mici, fără rimă. Sînt replici scurte, egale, în care nu foloseşte nici un fel de punctuaţie, ca şi cum ar spune totul, absolut totul dintr-o singură suflare. Poţi să pui semnul întrebării sau al exclamării, poţi să pui punct, virgulă, punct şi virgulă exact acolo unde pofteşti. Astfel, sensurile sînt învîrtite de propria stare, de propria imaginaţie într-o libertate pe care o simţi desăvîrşită. Dacă drumul meu explorează interogaţia, drumul altcuiva poate să urmărească liniştea tăcerii afirmative. Sau neliniştea ei. Absenţele şi prezenţele se petrec, se caută, se substituie, subtil, amplificînd fragilitatea poveştii, a personajelor, a noastră. Căile se despart şi se apropie, ludicul este dominant şi îţi dă starea stăpînului, a celui care face jocul. Poţi să conduci relaţiile, acţiunea chiar, în direcţia care îţi dă ghes pe moment. E un paradox, cumva, la Fosse. El nu este luminos, nu descoperi bucuria exultînd. Tristeţea, disperarea, revolta, de neînţelesul, metafizicul, concretul erotic bizar, culpele sînt protagoniştii, mai degrabă. Totuşi, un soi de tandreţe, de căldură se strecoară, difuz, printre rînduri, şi cizelează asperităţi. Ca în viaţă.

FEMEIA

Adeseori
Se uită la el
Şi am să-ţi spun
că adeseori
cînd vreau să mor
mă gîndesc la tine
Cîteodată simt că eşti acolo lîngă mine
Cîteodată nu simt
nimic
şi atunci nu eşti acolo lîngă mine
dar adeseori eşti acolo lîngă mine
şi mai degrabă vreau să mor
cînd te simt acolo lîngă mine

În română i s-au tradus cinci piese din norvegiană, într-o versiune foarte frumoasă, nuanţată lingvistic, care îi aparţine lui Carmen Vioreanu, iar volumul cu aceste texte a apărut în 2002, la Editura Unitext. Am simţit lucrul acesta ca pe un eveniment. Şi am vorbit despre asta atunci. Mă întrebam cînd va ajunge Fosse pe scenă. Şi cum.
Cînd am zărit afişul de la spectacolul Vis. Toamna., pus în scenă de regizorul Radu Afrim la Teatrul de Stat din Arad, am fost tentată să cred că Fosse intră glorios, frumos, pe uşa din faţă în lumea noastră teatrală. Spaţiul lui Onisim Colta, poezia vizuală surprinsă în imagini de sine stătătoare, comentariul superb în zona plasticului ce poartă clar amprenta lui Afrim mi s-au părut suficiente atuu-uri pentru izbînda acestui spectacol bazat pe un text straniu, emoţionant, fragil. El însuşi cu o poetică articulată neobişnuit pe o poveste cu lucruri ordinare de fapt, cu întîmplări banale, care ne traversează existenţa, cu iubiri şi despărţiri, cu tensiuni, cu halucinaţii şi proiecţii, cu vise şi năruiri coşmareşti. Totul plasat într-un spaţiu ce pare la prima lectură şi, mai puternic, la prima vedere neutru: un cimitir. Acolo, între realitate şi ficţiune, între linişte şi nelinişte, suspendat în timp, în fiinţă şi nefiinţă, o familie se strînge, trăieşte, iubeşte, are eşecuri, are amintiri, se revoltă, reproşează, moare. Puţin cîte puţin.
Din păcate, spectacolul acesta nu rămîne decît o sumă de imagini, de fotografii foarte frumoase, pe care mi le anim pe computer şi care, astfel, poartă încărcătură şi emoţie, mă conduc într-o lume misterioasă, îmi creează stări, mă neliniştesc. Lucru neizbutit pe scenă. Se joacă într-o cheie falsă, în care se demonstrează cu orice preţ bizareria, ciudăţenia, replicile sînt cîntate, fiecare actor îşi face numărul pentru sine, neînsoţiţi de un demers regizoral, pedalînd pe un mister care nu străbate nici o secundă scena. Un mister care, dacă nu ai citit piesa, nu ai cum să-l regăseşti, repet, decît din plastica decorului, din iscusinţa luminilor care încarcă emoţional, din felul în care este manevrat un fel de du-te vino în planul doi, manipulînd tensiunea. Dacă nu ştii piesa, e destul de dificil să-i prinzi subtilitatea, jocul este anost, monocrom, în sine, spectacolul trenează şi se epuizează din prima jumătate de oră. Greu de recunoscut, de pildă, personalitatea unui actor ca Ovidiu Ghiniţă în Tatăl, diluat într-o prezenţă ce devine absolut insignifiantă. Greu de înţeles ce se rosteşte pe scenă, prea multă animaţie şi figuraţie fără sens pe un text cu sensuri multiple. Pe ici, pe colo, Ramona Dumitrean - actriţă a Teatrului Naţional din Cluj, invitată la Arad - dă consistenţă Femeii, personajul său, poate cel mai variat construit, cu faţete şi cu raporturi diferite cu fiecare dintre celelalte, un rol extrem de ofertant, un gen în care nu a mai fost distribuită, o partitură pe care ar fi meritat să fie condusă cu atenţie, pînă la capăt.
Fiecare creator are şi momentele lui de umbră, neîmplinirile lui. E cît se poate de normal. Regizorii lucrează mult, din asta se trăieşte într-o profesiune liberală, nu este mereu timp pentru performanţă, diferenţele sînt semnificative de la o trupă la alta. Trupa de la Arad are, încă, actori importanţi. Aici, lucrul acesta nu s-a prea văzut. Din păcate.

Mama

Timpul trece
Zilele
săptămînile
lunile
anii
totul dispare
departe în neant
Şi nimic nu e stabil
totul e în mişcare
ca norii
o viaţă e un cer cu nori pe el
pînă la lăsarea întunericului
Mi-e atît de frică
Ce-o să se întîmple cu el

Interesul meu faţă de Jan Fosse rămîne, însă, stabil.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara