Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Codul lui Harms de Marina Constantinescu

Prin 2000, m-am întîlnit cu profesorul Emil Iordache pe Calea Victoriei, în apropierea redacţiei. Nu-mi amintesc deloc de ce eram pe jos şi nu cu maşina - lucru cu totul neobişnuit la mine. Ştiu doar că era căldură mare. Caniculă, de-a dreptul. Asfaltul fierbea, se topea, scotea aburi ciudaţi, în plină zi. Lumina era atît de strălucitoare, încît totul în jur părea ca un film supraexpus, în care imaginile sînt arse. Nimeni pe stradă. Nimeni, nimeni. Cînd, mă trezesc, sub pălăria mea cu boruri mari, cu un zîmbet cald, dintr-o barbă încercată de căldură: profesorul nostru, Emil Iordache, cu care discutam în facultate vrute şi nevrute, întotdeauna pe holuri întunecate - şi, uneori, prea răcoroase. Nu l-am avut nici la curs, nici la seminar. Cu toate astea, am învăţat cîte ceva de la domnia sa. Documentat cu asupra de măsură, hîtru, mereu cu un aer conspirativ, doldora de poveşti fascinante, Emil Ionescu a fost o prezenţă discretă, dar foarte specială a sfîrşitului studenţiei mele. De cîte ori ne despărţeam, plecam cu ceva la care să meditez îndelung şi cu folos. În vara aceea, mi-a spus că-l va traduce pe Daniil Harms pentru Polirom. Era vorba despre Mi se spune capucin. Ştiam primul volum publicat la noi, cel din 1982, de la Junimea, tradus de Peianov, Un spectacol ratat. Îmi luase minţile. L-am citit, apoi, pe Harms, mai tîrziu, în traduceri nemţeşti şi franţuzeşti. "Greu", i-am spus, banal. "Greu", mi-a răspuns, respectîndu-mi tonul. Apele curgeau pe noi. Am înţeles, înainte să mă topesc de tot de căldură şi să mă evapor, că spiritul ludic şi în doi peri al lui Emil Ionescu se potriveşte cu spiritul deopotrivă jucăuş, nărăvaş, năstruşnic, inventiv, spumos, cumva codat al lui Harms. Un mare scriitor, cu un destin halucinant, cu un verb articulat în fraze şi în idei incredibile pentru anii 1920-1930, dar şi pentru astăzi, a fost recuperat, cu o mare parte a operei sale, şi la noi: Daniil Harms.

Bizareria unora dintre scrierile sale are, pe dedesubt, şi, uneori, ca formă clară, netrucată, o teatralitate extraordinară. Şi o muzicalitate a frazei care mi s-a părut foarte modernă. Sub învelişul scriiturii naive, asemănătoare poveştilor sau basmelor pentru copii, picturilor caraghioase cu linii care deformează, palpită o literatură mare, filosofică, metafizică, o literatură care se sustrage şabloanelor de gîndire şi de rostire. O literatură protestatară, să-i spunem, fie şi pentru simplul motiv că se sustrage canoanelor. De fapt, Harms a cam făcut asta şi în viaţă, şi în scrierile sale. Non-conformismul lui, epatarea, pipa şi absenţa rubaşcăi naţionale, zburdălnicia ideilor au deranjat teribil sistemul rusesc al anilor '20-'40. Şi l-au costat pe autor. Opera şi viaţa. După cîteva libertăţi pe care şi le-a permis ca stil de viaţă, ca expresie literară, după ce a fost lider al grupului său de artişti care credeau în libertatea cuvîntului, şi în libertate, în general, după ce a scris, citit şi publicat poezii, proze scurte şi scenete de o ironie fantastică, punînd sub lupe imense nimicnicia, Harms a fost anchetat şi redus la un singur tip de literatură, cea pentru copii. Nu că ar fi ceva lezant, dar pentru forţa lui de expresie, de analiză, pentru stilul atît de avîntat, de nou, de original, bănuiesc că nu a fost simplu. Deloc. Pe 23 august 1941 a fost arestat şi acuzat pentru opinii defetiste. Internat apoi într-un spital psihiatric, moare de inaniţie cîteva luni mai tîrziu, la începutul anului 1942.

Cînd s-a jucat, de pildă, într-o seară literară a grupării piesa lui Harms, Elisaveta Bam, în "Ziarul roşu" a apărut un articol care o desfinţează complet. "Un haos franc, împins pînă la cinism, din care nimeni nu a înţeles o boabă, după cum au recunoscut cu toţii". Harms, într-unul din caietele de însemnări, scrie o scurtă rugă, emoţionantă: "Doamne, fă în aşa fel încît acolo - despre seratele literare e vorba - să fie oameni care iubesc literatura. Iar Nataşa să fie mai recunoscătoare cu versurile mele. Dumnezeule, fă ceea ce te rog. Fă asta, Dumnezeule."

Aşa am ajuns să mă rog şi eu, uneori, în privinţa celor care văd şi judecă teatrul.

Nu m-am gîndit că Harms se poate pune în scenă. Mi s-a părut cinematografic, mai degrabă, mai aproape de un delir fellinian. Găsind în text sîmburele zborului Margaretei lui Bulgakov, dramatizat şi jucat de atîtea ori, am mers pe mîna regizorului Alexandru Tocilescu. Pînă la capăt. Şi n-am greşit. Ba dimpotrivă. După spectacolul cu acelaşi titlu de la Sala Izvor a Teatrului Bulandra, am plecat cu o stare specială. Ca atunci cînd am ascultat, înainte de '89, la radio, dramatizarea lui după Divanul sau gîlceava înţelepţilor a lui Cantemir, care suna ca un manifest. Asumîndu-şi codul lui Harms, însoţindu-se, pe de o parte cu scenograful Dragoş Buhagiar şi, pe de altă parte cu Irinel Anghel, o compozitoare de forţă, curajoasă şi originală - să nu uităm muzica din spectacolul Amanţii însîngeraţi, tot în regia lui, de la Teatrul Naţional - Alexandru Tocilescu pune în scenă o operă bufă cu spirit ludic nesfîrşit şi cu o rigoare care nu părăseşte spectacolul nici o secundă. Un spectacol cum nu există la noi, un spectacol care respectă forma de literatură naivă, de desen pentru copii - linia lui Harms - în tot ce este vizual, în tipul de relaţii dintre personaje, în tehnica contrapunctului, accentuînd astfel, ca şi autorul, forţa ironiei, cinismul chiar, în faţa derizoriului, gongoricului, prostiei, absursului în care îşi înghesuie unii şi alţii viaţa, nimicniciei sub semnul căreia o trăiesc. Textul lui Daniil Harms îi vine mănuşă lui Tocilescu. Iar spiritul lui ludic înfloreşte în noi şi noi imagini, mesaje, formulînd pe scenă, ca şi Harms în scris, un alt tip de manifest, valabil oriunde şi oricît atîta vreme cît aroganţa mediocrităţii, prostiei de-a dreptul, a non-valorii este încoronată cu drepturi depline. Nu există încrîncenare în spectacol, nici în text. Există doar o fantastică şi usturătoare manifestare a inteligenţei, a talentului, a ironiei, şi a unui cinism de o eleganţă care şochează. Cred că s-a muncit enorm, dar nebunia lui Harm "interpretat" de Tocilescu a contaminat pe toată lumea, actori, compozitor, scenograf, cor, spectatori. Şi revelaţia mare, din punctul meu de vedere, este performanţa actorilor, a felului în care şi-au lucrat vocile ca să cînte live două ore şi ceva. În şcoala de teatru nu s-a făcut şi nu se face, la acest nivel, o asemenea pregătire. Dacă Tocilescu este un ahtiat de muzică, de muzica contemporană, un fin cunoscător şi rezoneur, asta nu este ceva valabil pentru toată lumea. Compoziţia lui Irinel Anghel, această operă bufă amplă, poantele din partitură, umorul citatelor, prezenţa micii orchestre pe scenă, cîntatul live, variaţia instrumentelor de percuţie, corzi, clapele, instrumentele de suflat, chitara rece te poartă continuu într-un fantastic în care este instalat absurdul cotidian. În acest univers al sunetelor cîntă şi joacă, impecabil, actorii lui Tocilescu. Impecabil. Nu am crezut, de pildă, deşi îl văd jucînd, onest, de atîţia ani, dar fără reliefuri semnificative, nu am crezut că Vlad Ivanov poate să construiască aşa o performanţă, o armonie între voce, extraordinară, şi expresivitatea trupului, a gestului, a privirii, a felului în care pune accentele în fraza muzicală, a dinamicii pe care care o are, continuu, pe scenă, a punctării distincte a relaţiei pe care o are Ivan Ivanovici al său cu Elisaveta Bam sau cu tatăl ei, sau cu Piotr Nikolaevici. Sare, este solemn, se gudură pe lîngă Elisaveta Bam, se plînge, este ameninţător, linguşitor, neputincios. Este a doua oară cînd lucrează cu Alexandru Tocilescu, prima fiind la Amanţii însîngeraţi şi mi se pare că este o întîlnire decisivă pentru Vlad Ivanov. Iar el a înţeles asta. Crina Mureşan surprinde formidabil în Elisaveta Bam, un rol dificil, cu cheie, complex, cu o partitură muzicală grea, un rol care ţine în mînă firele spectacolului. Spaţiul fantastic "desenat" de scenograful Dragoş Buhagiar, cu elemente şi accente de décor, sau obiecte pur şi simplu, art deco, cu aerul unui basm ca Vrăjitorul din Oz, în care micuţa Dorothy trece prin cele mai aiuritoare întîmplări, aerul acesta l-am găsit imprimat în jocul Crinei Mureşan. În inocenţa pe muchie de cuţit a acestei Elisaveta Bam, acuzată, fără vină, de crimă, hărţuită şi tîrîtă în plin absurd de nişte impostori, neterminaţi şi confuzi, slujitori obtuzi ai unui regim obtuz, el însuşi criminal. În atitudinea copilărească, naivă a unei femei, de fapt, care, cu laţul unei condamnări aberante şi nedrepte, naşte situaţii în care prostia se amestecă cu nebunia învinuitului fără vină care apelează, parcă, la basm, la fantasme copilăreşti, ca să scape de formele unui absurd şocant. Toate astea cu farmec scenic. Şerban Cellea, de asemenea, m-a surprins ca voce, în primul rînd, şi el cu o partitură grea. Morga personajului său Piotr Nikolaevici, demonstrativ, ca orice acuzator fără substanţă, şi vulnerabil cît încape, nu-l părăseşte pe actor nici o secundă, provocînd un tip de umor de o mare fineţe. Două personaje destul de palide în text, fără vînă, Mămica şi Tăticul, devin aici sarea şi piperul, în doze bine cîntărite, datorită Virginiei Mirea şi lui Mihai Constantin, care aduc un anumit soi de sensibilitate şi forţă, de haz nebun din învîrtitul ochilor sau al sabiei, din vîslitul tandru şi absent al bărcii pe ape imaginare, din felul în care este purtată o căciulă imensă, imensă, ea în sine un personaj, parcă. Fiecare actor din acestă distribuţie este extraordinar, iar efortul unor astfel de roluri cîntate nici nu se simte. Se simte doar bucuria a ceea ce fac, a faptului că sînt împreună şi formează o trupă. Care se intuieşte, care se simte, care se dăruieşte spectacolului acesta puţin obişnuit. Plecînd de la text, la muzică, la miza grea, asumată de compozitoare, de regizor, de scenograf.

Ludicul subtil, suprarealist cumva al lui Harms este extraordinar decodat de regizor, amplificat de muzica lui Irinel Anghel, de fabulosul unei scenografii care dezvoltă în valuri rîsul, comicul unor tărîmuri aberante, în care copii sînt matrioşti suspendate în cer, cu poponeţurile pictate cu norişori, din cer coboară obiecte ameninţătoare, art deco, Elisaveta Bam se ascunde într-un fotoliu scoică, corul se plimbă la poalele unor ziduri falnice, ameninţătoare, binecunoscute simboluri ale dictaturii sovietice, iar orchestra, îmbrăcată elegant, cîntă neîncetat, încadrînd spaţiul de joc şi fantasticul poveştii Elisabetei Bam. Atent acum la fiecare detaliu de décor, de recuzită, de costum, de lumină, de umbră, Dragoş Buhagiar face ca vizualul să fie şi el protagonist în opera bufă a lui Irinel Anghel, pusă în scenă cu har şi cu haz de Alexandru Tocilescu, un artist care s-a îndrăgostit cu adevărat de Daniil Harms, şi el un protagonist aici. Artiştii se iau la braţ şi rîd, şi plîng, şi rîd de prostia şi goliciunea în care cei mai mulţi semeni s-au hotărît să existe, ameninţîndu-i continuu pe ceilalţi, pentru simplul motiv că nu sînt ca ei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara