Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Scrisori portugheze:
Coşeriu de Mihai Zamfir


Scrisoarea cu acest titlu ar putea veni din oricare ţară de pe glob, mai ales dacă ar fi vorba de o ţară de limbă romanică: pentru lingvistica de astăzi, Eugen Coşeriu ajunsese de multă vreme o emblemă şi, în acelaşi timp, o culme. Odată cu el a murit probabil cel mai mare lingvist contemporan şi, în orice caz, cel mai mare lingvist român din toate timpurile.

Acest simplu adevăr trebuie formulat cu toată claritatea pentru că, în România, numele lui Coşeriu a fost mai întâi ocultat, apoi pronunţat cu jumătate de gură. "Cel mai mare lingvist român din toate timpurile ?" - specialiştii cu sechele naţionale pe conştiinţă ar putea fi şocaţi de asemenea afirmaţie tranşantă. Cum rămîne atunci cu Haşdeu, Densusianu, Iordan, Rosetti ? O privire calmă, lipsită de prejudecăţi, constată imediat două evidenţe: în afară de Coşeriu, nici un alt lingvist român nu s-a ridicat de la lingvistică la o filozofie a limbajului ; şi nimeni n-a ajuns la extraordinara notorietate universală ce înconjoară acum numele său.

A rezuma în cîteva fraze contribuţia lui Eugen Coşeriu la dezvoltarea lingvisticii înseamnă să te situezi obligatoriu la o mare altitudine, pentru a sesiza relieful global al celor peste 300 de contribuţii de o uluitoare varietate; înseamnă apoi a încerca pariul redactării cu anticipaţie a articolului Coşeriu din enciclopediile anului 2100.

Într-o lingvistică dominată de gîndirea lui Saussure, de structuralism şi de şcolile americane (adică în lingvistica ultimei jumătăţi a secolului XX), răsturnarea de perspectivă produsă de savantul român a fost totală: este primul lingvist care, corectîndu-l pe Saussure, a dat importanţa decisivă termenului parole şi termenului langue din cunoscuta dichotomie. Consecinţele teoretice s-au dovedit incalculabile: nu doar structuralismul sub forma lui clasică s-a văzit astfel lipsit de bază teoretică (exaltarea termenului langue, a entităţii abstracte, reprezintă lema structuralistă), dar şi şcoala lui Chomsky s-a redus la ceea ce este ea în realitate, joc intelectual mai mult sau mai puţin graţios, fără legătură reală cu lumea limbilor concrete. La egală distanţă de structuralism şi de şcoala generativ-transformaţională, Coşeriu a înălţat, în a doua jumătate a secolului XX, singurul construct teoretic verosimil în domeniul filozofiei limbajului. Faptul a fost posibil nu numai datorită geniului său personal (în ocurenţă, cuvîntul geniu are o utilitare pur tehnică, reprezentînd o judecată de constatare, nu una de valoare), ci şi pentru că savantul român a ajuns la lingvistică venind dispre filozofie. În ştiinţa limbii din ultimele decenii este, dacă nu unicul caz, oricum cel mai semnificativ. La baza sistemului său lingvistic nu au stat alte sisteme lingvistice, ci Aristotel, Kant şi Hegel: o linie despărţitoare netă se trasează de la sine între el şi ceilalţi mari lingvişti contemporani.

Convins că limbajul, marca noastră identitară, este, în acelaşi timp, instrument şi realitate transcendentă, Coşeriu şi-a construit un sistem filozofico-lingvistic în care limba reală şi fenomenul insolit ocupă un loc predilect. A ajuns astfel în chip natural la limbajul literar, la cea mai spectaculoasă formă de "aberaţie" lingvistică. Încă din extrema tinereţe, de la notaţiile despre poezia lui Ion Barbu, şi pînă la vîrsta de 70 de ani, cînd formulările sale despre poezia clasică greco-latină sau despre proza lui Kafka emit adevăruri esenţiale, poetica şi stilistica au ocupat un loc privilegiat în preocupările acestui mare semantician.

Filozof-lingvist, savantul a avut întotdeauna naivitatea (sau perversitatea) de a-i măsura şi pe ceilalţi cu propria sa măsură, de a-i considera pe marii lingvişti ca pe nişte autori ai unor sisteme care ar trebui să fie perfecte. Criticile lui Coşeriu la adresa lui Ferdinand de Saussure, a lui Roman Jakobson ori a structuralismului sînt cele mai profunde şi mai argumentate formulate vreodată: nimeni n-a îndrăznit să arate, ca el, partea de impostură ori de improvizaţie aflată chiar în operele iscălite cu nume sacralizate.

În primele decenii de regim comunist, Coşeriu a fost pur şi simplu interzis în România; cînd trecerea lui sub tăcere n-a mai fost posibilă, uşa recunoaşterii s-a întredeschis uşor şi abia întredeschisă a rămas pînă în 1989. Ca şi în alte împrejurări, hazardul s-a amuzat şi de această dată în felul său specific, adică feroce: şi a făcut astfel ca cel mai mare lingvist român să se nască într-un biet sat din Basarabia, lîngă Bălţi, să se refugieze în timpul războiului în Italia, să fie după normele comuniste un "transfug" şi să nu aibă parte în ţara sa de o recunoaştere reală. Cu alte cuvinte, Muza Clio i-a oferit lui Eugen Coşeriu ceea ce le oferise şi lui Eugen Ionescu, George Enescu ori Emil Cioran. În România, dispariţia sa abia dacă a fost semnalată, dar pentru un savant asta nu înseamnă mare lucru: cîte ziare vor fi scris despre trecerea la cele veşnice a lui Ferdinand Saussure? Doar cînd întreaga operă a lui Coşeriu va fi tradusă şi editată în ţara noastră într-o bună ediţie, vor descoperi şi conaţionalii săi, cei mai mulţi cu uimire, dimensiunile nebănuite ale unei personalităşi care a ilustrat secolul al XX-lea, devenind nume de referinţă pe toate meridianele.