Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Colecţiile şcolare de G. Pienescu

Logic, ar trebui ca toate cărţile din colecţiile şcolare de literatură clasică română să fie, prin structura şi prin calitatea capitolelor componente, nişte addende ale manualelor didactice de literatură şi limbă română şi nişte adjuvante ale elevilor în cunoaşterea scriitorilor incluşi în "programa analitică". Logic ar fi să fie, dar adevărul este că, în momentul de faţă, cele mai multe ediţii şcolare de literatură clasică română nu au structuri adecvate scopului pentru care apar. Ca să nu mai aduc vorba tot acum, şi despre calitatea capitolelor ce le compun. îmi propun ca despre calitatea lor să mă ocup într-alt articol.
Fiind destinate, în principiu, instruirii corecte şi complexe a elevilor despre istoria literaturii şi limbii române, fiece carte din colecţiile şcolare - ipotetic pentru că nu toate cărţuliile respective poartă înscrisă pe copertele lor intenţia didactică a editorului ("Bibliografie şcolară", "Clasicii români" etc.) - ar trebui să cuprindă, pe lângă "paginile alese", şi un concis "aparat critic", impus de rigoarea scopului instructiv: 1) - o succintă şi obiectivă sinteză de istorie literară despre valoarea operei scriitorului şi contribuţia ei la evoluţia literaturii şi a limbii noastre literare; 2) - o foarte succinctă biobibliografie, care să-i scutească pe autorul introducerii şi pe cititorul ei de a se poticni de titluri de reviste, de titluri de cărţi şi de date calendaristice; 3) - o scurtă dar explicită, clară, profesională prefaţă filologică, scrisă în colaborare cu autorul introducerii istorico-literare, unde autorii să-şi justifice şi criteriile de alegere a textelor din carte; 4) - câteva, cele mai importante aprecieri critice despre scriitorul editat şi despre opera sa; 5) - o seamă de adnotări sublineare cu caracter documentar (dacă sunt propuse de "paginile alese"); 6) - câteva glose lexicale sau un glosar (dacă sunt necesare).
Din cele peste 200 de cărţi apărute în colecţiile şcolare şi parcurse de mine, cu creionul în mână şi cu fişele alături, în ultimii 15 ani, nu am găsit niciuna care să se încadreze în această schemă, desigur că ideală. Majoritatea nu au nici introducere istorico-literară (câteva au prefeţe sau postfeţe ai căror autori - câţiva - s-ar părea că au avut intenţii istorico-literare), nici biobibliografie, nici prefaţă filologică, nici glose documentare sau lexicale, dar multe din ele au, după paginile antologiei, câte o jurubiţă mai mare sau mai mică, de texte alese din operele criticilor contemporani cu scriitorul al cărui nume este înscris pe coperta cărţii. Uneori aceste pagini de critică sunt fie prea multe, fie şi nepotrivite textelor din antologie, fie "învechite". Alteori lipsesc din mănun­chiurile lor opiniile propriu-zis critice, nu numai ale criticilor, precum şi opiniile critice actuale, contemporane cititorilor. Mă voi opri mai mult asupra lor cu prilejul unui alt articol. Asupra lor şi asupra gloselor docu­mentare şi lexicale.
Deocamdată, în finalul acestui articol despre structurile ediţiilor şcolare, vreau să le fac editorilor contemporani o propunere. Dacă e potrivită, după cum mi se pare sau nu, vor hotărî înşişi. Vreau să le aduc aminte, pentru că mi se pare că l-au cam uitat, de editorul Nicolae Cartojan, "eminent om de ştiinţă" (cum îl caracterizează George Călinescu), care grupase în jurul său, în jurul unei bune structuri de ediţie şcolară şi în jurul tipografiei "Scrisul românesc" din Craiova, o seamă de foarte buni şi excelenţi profesori secundari şi universitari (Scarlat Struţeanu, D. Panaitescu-Perpessicius, I. M. Raşcu, Al. Procopovici, Alexandru Marcu, C. C. Giurescu, P. P. Panaitescu ş.a.) cu ajutorul cărora a reuşit să închege şi să susţină, până la moartea lui în 1944, colecţia de real prestigiu intelectual "Clasicii români comentaţi", din volumele căreia au învăţat carte temeinică mai multe generaţii astăzi istovite.
Care era structura unei ediţii din colecţia "Clasicii români comentaţi"? Citez, ca exemplu, structura ediţiei M. Kogălniceanu, Opere, apărută chiar sub îngrijirea şi cu comentariile lui Nicolae Cartojan. Cartea începe cu o introducere despre viaţa, despre "activitatea politică" a lui M. Kogălniceanu, şi, în sfârşit, despre "locul lui M. Kogălniceanu în literatura română". Această introducere de doar 24 de pagini, pe marginea căreia se pot face, desigur, multe observaţii critice, este completată cu o "bibliografie" compusă din:
"1- Operele lui M. Kogălniceanu" şi "2- Studii asupra lui M. Kogălniceanu". Urmează o "Notă" despre ediţie, cuprinzând, succint, informaţii relative la textele de bază şi la normele de transcriere şi, bineînţeles, "textele alese", dispuse în patru capitole: "I - Directive literare", "II - Schiţe de moravuri", "III - Discursuri" şi "IV - Scrisori". Fiecare text este precedat de un comentariu istoric şi istorico-literar foarte concentrat şi bogat în informaţii documentare şi de istorie cul­turală şi literară. Toată cartea, cu toate comen­ta­riile şi numeroasele note sublineare, nu are decât 260 de pagini, dar este cu mult superioară antologiilor şco­lare din opera lui Kogălniceanu apărute în ultimii zece ani.
Desigur, structura propusă de Nicolae Cartojan şi prezentată mai sus nu a fost o structură-tip, rigidă, coordonatorul colecţiei "Clasicii români comentaţi" îngăduindu-le colaboratorilor săi şi devieri subiective, impuse de contactul operei şi al subiectivităţii autorului ei cu subiectivitatea editorului şi comentatorului. Dar, printr-o convenţie tacită, firească între colaboratorii unei colecţii cu profil general bine stabilit, "devierile" nu depăşeau limitele unor particularităţi specifice.
Alături de exemplul colecţiei "Clasicii români comentaţi" aş propune, deşi oamenii preferă, din lene, în locul judecăţilor critice lucide, prejudecăţile, şi exemplul colecţiei "Clasicii români", colecţie publicată, după 1952, de Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, ale cărei ediţii, apărute, multe din ele, sub supravegherea unor intelectuali de prestigiu şi a unor eminenţi profesionişti (Tudor Vianu, P. P. Panaitescu, Iorgu Iordan ş.a.), deşi au o structură diferită, mai elastică decât aceea propusă de Nicolae Cartojan, urmăreau acelaşi scop: instruirea riguroasă a elevilor şi a studenţilor.
Dar să nu-l uit şi eu pe Nicolae Cartojan editorul şi să nu-mi uit şi gândul meu dintâi.
Parcurgând ediţia de opere ale lui Mihail Kogăl­niceanu apărută sub îngrijirea lui Nicolae Cartojan, m-am întrebat: oare de ce Asociaţia Editorilor Ro­mâni - nu ştiu dacă acesta este numele exact al Asocia­ţiei -, prezentă la târguri şi expoziţii de carte, ba chiar şi în emisiuni televizate, nu s-a străduit, până astăzi, să găsească un "eminent om de ştiinţă" filologică, aşa cum era Nicolae Cartojan, un excelent profesor universitar, o editură pe măsură, deci de aseme­nea excelentă, cu ajutorul cărora să repete, cu maximă rigoare, iniţiativa lui Cartojan? Câştigul - deşi de mai multe feluri - ar fi extrem de mare în primul rând pentru elevi, care, pe lângă profitul intelectual, şi-ar îmbogăţi cu ediţii de valoare certă bibliotecile; apoi pentru editura care, făcând investiţiile necesare, ar obţine, pe lângă un important beneficiu financiar, şi un mare prestigiu cultural, şi, în sfârşit, pentru Aso­ciaţia Editorilor Români, care ar demonstra prin sigla ei înscrisă pe cărţile respective, că năzuieşte să fie nu numai o asociaţie de "oameni de afaceri editoriale", ci şi o asociaţie de ocrotire a literaturii române clasice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara