Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

O Carte pe Săptămână:
Comedia literaturii de Alex. Ştefănescu

Un imens puzzle

Cu instinct artistic şi bun-gust, Dan C. Mihăilescu adoptă adeseori în scris un rol de personaj secundar al lumii literelor (şi al lumii în general). A fost glosator respectuos şi pedant pe marginea textelor unor mari scriitori, a devenit apoi observator naiv şi pitoresc (în genul Muppets-ilor) al scenei politice, pentru ca acum, iată, să îndeplinească atribuţia de cronicar zelos, dornic să ţină pasul cu evenimentele, al vieţii literare. Alţi autori care procedează asemenea lui rămân până la urmă de obicei fără operă, reuşind doar să-i bucure pe contemporani, pentru câte o clipă, cu jocul de artificii al scrisului lor. Cu Dan C. Mihăilescu se întâmplă altfel: scrise într-un regim al jubilaţiei inteligente de un autor care doar simulează supunerea faţă de circumstanţe (când, în fond, nu face decât să le ordoneze şi interpreteze capricios-autoritar), textele sale (chiar şi cele flagrant ocazionale) au o unitate de gândire şi se combină perfect unele cu altele, ca piesele unui imens puzzle. Ele compun o operă, sunt o operă în continuă expasiune, care ar putea fi intitulată Comedia literaturii.

Ideea de a face sistematic o cronică a vieţii literare i-a venit lui Dan C. Mihăilescu în momentul când Horia-Roman Patapievici i-a cerut să scrie orice pentru revista sa, Idei în dialog. După cum mărturiseşte el însuşi, de mult îşi dorea să cuprindă într-o cronică tot ce ţine de existenţa scriitorilor şi nu numai comentarii asupra câte unei cărţi. La îndemnul comprehensiv al lui Horia-Roman Patapievici (care şi-a dat seama probabil că oricum - indiferent cât de precisă ar fi solicitarea - originalul critic şi istoric literar tot ar ieşi din cadrul rubricii convenite), a dat curs acestei vechi tentaţii. A rezultat astfel rubrica - citită cu delicii de toţi iubitorii de literatură - Viaţa literară. Iar după un an (şi ceva) textele scrise lunar pentru revistă au apărut şi într-un volum (cel pe care îl avem acum în vedere), intitulat, după adăugarea unei căciuliţe pe un a (modificare aparent insignifiantă, dar cu schepsis), Viaţă literară.

Umor şi tristeţe

Dan C. Mihăilescu iubeşte viaţa literară pentru că iubeşte viaţa în toată desfăşurarea ei. El n-ar putea fi prins în plasa unor întrebări gazetăreşti puerile de genul ,care este ţara dumneavoastră preferată?", ,ce anotimp vă place?", ,unde vă simţiţi mai bine, în mediul citadin sau în cel rural?". Pe el îl încântă (cel puţin prin câte ceva) fiecare ţară, îl emoţionează toate anotimpurile şi îl farmecă, fiecare în felul lui, atât mediul citadin, cât şi cel rural. Spectacolul existenţei în ansamblul lui, admirat cu fervoare (ceea ce nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune spiritul critic), constituie specialitatea ,omului care aduce cartea". Iar din acest spectacol face parte, fără îndoială, în primul rând, complicata şi imprevizibila viaţă literară, cu momente sublime, generate de apariţia unor capodopere, dar şi cu episoade de epopee eroi-comică.

Structural liberal şi epicureic, Dan C. Mihăilescu este sensibil îndeosebi la circul cu stagiune permanentă din spaţiul vieţii publice. La 20 ianuarie 2004, când a avut loc la Ateneu inaugurarea oficială a Institutului Cultural Român, s-a petrecut un fapt de un prost-gust strident, un adevărat hybris, care nu i-a tulburat însă pe surâzătorii şi mulţumiţii de ei înşişi participanţi la festivitate: regele Mihai a stat în aceeaşi lojă cu Ion Iliescu şi i-a înmânat un premiu lui Adrian Năstase! A existat însă, iată, cineva, care nu din sală, ci din fotoliul din care urmărea, acasă la el, acest spectacol de circ, transmis în direct la televizor, a sesizat absurditatea situaţiei: Dan C. Mihăilescu. Descrierea sa plină de umor este străbătută în acelaşi timp de o sfâşietoare tristeţe, combinaţie de stări de spirit care îi este caracteristică:

,Acolo, în sala Ateneului - eu vă spun cum am văzut lucrurile la TVR Cultural - se va fi spulberat sau topit, se va fi îngropat sau aruncat peste bord ultima fărâmă de radicalism anticomunist, ultima latenţă de Ťmaximalism eticť, dacă mi se îngăduie patetismul formulei. Văzându-i alături în lojă pe Ion Iliescu şi Regele Mihai, pe Regina Ana şi patriarhul Teoctist, pe Adrian Năstase, Radu Duda, principesa Margareta şi Răzvan Theodorescu, văzându-i în sală pe Octavian Paler şi Dinu Săraru, pe Mitzura Arghezi şi Mircea Martin, Alexandru Mironov şi G. Dimisianu, Emil Hurezeanu şi Valer Dorneanu, pe Mircea Maliţa şi Florin Manolescu, Virgil Tănase şi Johnny Răducanu, Eugen Uricaru şi Neagu Djuvara, văzându-i pe Mircea Micu, Angela Similea, Cătălin }ârlea, Mihai Mălaimare, B. Elvin, Ruxandra Săraru, Andrei Oişteanu şi nevăzându-i pe Nicolae Manolescu, pe Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Ion Caramitru, Gabriela Adameşteanu, Mircea Dinescu sau Stelian Tănase, am înţeles că abureala a învins cerneala, ba chiar şi acreala de partid. Odată ce am trăit să vedem shake hand-ul Regelui Mihai cu Ion Iliescu la Cotroceni, odată ce aceeaşi tristă majestate a ajuns să suie pe scenă pentru a-i da premiul revistei ŤVIPť lui Adrian Năstase, odată ce acelaşi Adrian Năstase l-a magnetizat ca şef de cancelarie pe Alin Teodorescu şi l-a avut consilier, fie şi vremelnic, pe Emil Hurezeanu, odată ce Dan Pavel - până mai ieri agent mediatic al lui Vladimir Tismăneanu - alunecă-n solda lui Gigi Becali etc., este limpede că s-a intrat... în postistorie, vorba lui Sorin Antohi, acolo unde numai lipsa de sens mai are un sens."

Arta enumerării

Dan C. Mihăilescu stăpâneşte arta enumerării, a enumerării fastuoase, rabelaisiene, dar şi a enumerării succinte, nervoase, amintind de demonstraţia de virtuozitate stilistică din La Moşi de I. L. Caragiale. Mai greu clasificabilă (reprezentând după toate aparenţele invenţia lui) este trecerea în revistă, cu un fel de stupefacţie, a opiniilor contradictorii, pe aceeaşi temă, aflate în circulaţie la un moment dat. Cu verva sa îndrăcită, cu talentul de a imita, în treacăt, cordial-persiflator stilurile intervenţiilor din presă şi al comentariilor din cafenele, neobositul şi mereu surprinzătorul cronicar al vieţii literare reuşeşte să reconstituie vacarmul de voci care se pronunţă, cu sau fără competenţă, în toate problemele de interes public, de exemplu în problema modului de funcţionare a Uniunii Scriitorilor:

,E limpede că sunt la fel de motivate şi neîntemeiate convingerile celor care văd în Uniune un sindicat al pierzaniei, beţiei şi bârfei general-dirijate, al erotismului sans rivages, al cupidităţii şi clientelismului găşcar, dar şi opinia altora cum că Uniunea reprezintă suprema raţiune de-a supravieţui pentru multe, foarte multe minitalente mai mult sau mai puţin oneste. Au temei şi cei pentru care Uniunea este un triumf - solid finanţat şi supravegheat de stat până în 1989 - al nimicniciei planificate, unde, conform vorbei lui Hruşciov, Puterea n-are decât să întindă palma cu grăunţe, pentru ca porumbeii scriitori să vină iute la ciuguleală, după care palma se poate închide, alene sau la iuţeală, a pumn. Însă dreptate au şi cei care ştiu că fără această masă amorfă a spiritului reacţionar şi ciugulitor, fără această majoritate etern cârtitoare dar veşnic supusă, vanitoasă şi ahtiată până la suicid de cancanuri, asocieri mercantile, oportunism şi dezbinări otrăvite, o majoritate fatalmente plină de ţuţări, colportori, tapeuri, delatori, mitomani, fanfaroni, bufoni histrionici, hetaire de lux etc., toţi rotindu-se bezmetic în jurul celor câţiva regi şi baroni literaţi care făceau legea acestei Curţi a Miracolelor, - fără ei, zic, fără multă Ťcaracudăť, vorba lui Lovinescu, pur şi simplu nu există viaţă literară."

Această înregistrare atotcuprinzătoare a opiniilor curente (din care n-am reprodus decât o parte), departe de a fi expresia unui relativism radical, exprimă setea de spectacol a lui Dan C. Mihăilescu, ca şi excepţionala sa capacitate de înţelegere a omenescului. Nici un critic literar de la noi nu mai are o asemenea receptivitate faţă de viaţă (fie ea şi literară) şi un asemenea talent de poliglot al limbii române (pentru a folosi o inspirată formulă a lui Nichita Stănescu). Dan C. Mihăilescu este un superprozator capabil să facă personaje de neuitat din toţi contemporanii săi, inclusiv din cei care se îndeletnicesc cu crearea de personaje.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara