Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Comedia vorbei de lemn de Alexandra Olivotto


Politica reprezentării şi reprezentarea politică. Acest joc de cuvinte al Lindei Hutcheon ar putea reprezenta infrastructura postmodernă a piesei lui Vaclav Havel - Opera calicilor (Caruselul), publicată de Editura Unitext, alături de un Discurs la Parlamentul Europei. Deoarece piesa se anunţă încă din subtitlu a fi o prelucrare după John Gay, e necesară o prezentare a operei iniţiale a acestui dramaturg al Restauraţiei engleze.
Considerată de Anthony Burgess drept "cea mai originală producţie teatrală a vremii", The Beggar's Opera a cunoscut un succes de scenă unic în acea vreme; de la premiera din 29 ianuarie 1728, ea a fost jucată de 61 de ori, deşi spectacolele n-au fost consecutive. Secretul acestei popularităţi are o dublă natură; pe de o parte, ea reprezintă cea mai timpurie mostră de ballad opera - al cărei specific îl constituie cântecele, de obicei populare, şi interludiile muzicale împrăştiate printre replicile personajelor. Acest tip de "operă", strâns înrudită cu singspielul german şi cu opera comique franceză, apare ca o reacţie împotriva operei italiene care inundase Londra la acea vreme. De altfel, şi alte elemente sunt menite a deruta spectatorul obişnuit cu acest fel de spectacol: decorul total "neromantic" - închisoarea Newgate şi "interlopia" personajelor.
Piesa are însă şi un substrat parodic. John Gay face parte din Clubul Scriblerus, alături de Alexander Pope, Jonathan Swift - de la a cărui sugestie s-a şi născut opera - Thomas Parnell, John Arbuthnot. Această familie spirituală avea însă o anume culoare politică; erau membri ai partidului Tory, şi deci susţinători activi ai opoziţiei. Nu e deci de mirare că opera conţine o foarte evidentă caricatură a primului ministru Sir Robert Walpole şi a întregii administraţii Whig. Acesta este motivul pentru care opera Polly, continuarea acesteia, a fost interzisă, neputând fi pusă în scenă până în 1777.
Revenind la piesa lui Havel şi comparând-o cu o altă celebră "recontextualizare" a piesei lui Gay, adică Opera de trei parale (1928) - cu libret de Bertholt Brecht şi muzică de Kurt Weill - se poate constata lipsa "coloanei sonore". Ea nu mai e necesară deoarece întreaga problematică a operei a fost redirecţionată postmodern, către interogaţia - formulată de Christa Wolff - care domină toată dramaturgia lui Havel: "Cât de repede poate lipsa vorbirii să devină lipsa identităţii?". Personajele lui Havel nu sunt mute precum Casandra Christei Wolff; dimpotrivă, dialogul lor e savuros, dar el ilustrează mentalitatea unui "tâlhar nou", cinic, reversul clasicului Robin Hood. Farmecul piesei constă tocmai în coexistenţa umorului "light", tipic comediei Restauraţiei, cu limba de lemn, care contaminează discursul, imprimându-i o retorică a duplicităţii. Personajele care o stăpânesc cel mai bine sunt cele ce determină acţiunea piesei şi tot în funcţie de această retorică ele se împart nietzschean în stăpâni şi sclavi - doar cei din urmă având repere etice: Polly, care nu vrea să-şi mintă nici tatăl, nici soţul şi Hary Filch, care nu vrea să practice furtul sub "aripa ocrotitoare a poliţiei". Discursul lui Peachum, şef al unei organizaţii de hoţi, ilustreză perfect acest tip de dublugîndit: "Adevăraţii eroi ai lumii interlope sunt cei [...] care prin munca lor măruntă, neostentativă şi riscantă, desfăşurată în zona limitrofă dintre lumea interlopă şi poliţie [...] extind centimetru cu centimetru sfera posibilităţilor noastre, întăresc securitatea noastră, ne furnizează importante informaţii vitale şi încet, cu discreţie, fără pretenţii la glorie sau recompense uriaşe, împing înainte evoluţia evenimentelor!". Această parodie a retoricii totalitare, cu atât mai subtilă cu cât nu foloseşte nici un cuvânt din vocabularul "consacrat", subminează orice nostalgie pe care ar putea-o avea cititorul postdecembrist.



Vaclav Havel, Opera calicilor (Caruselul), Editura Unitext Bucureşti, 2000, 92 pag, f. p.