Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critică Literară:
Cometa suprarealistă de Daniel Cristea-Enache

O încântătoare carte această Duminică seara scrisă de Georgeta Horodincă. Şi substanţială pe aproape toată întinderea ei, în cele două sute de pagini dedicate suprarealismului ca aventură poetică şi existenţială. Subiectul era, desigur, extrem de incitant - dar de câte ori nu ni s-a întâmplat să parcurgem redundante şi plicticoase discursuri analitice pe o temă vie şi proaspătă? Suprarealismul respiră, aici, profund, cu întregul său corp doctrinar şi cu exuberanţa gesticulantă specifică avangardiştilor. Puncte importante de Manifest şi amendamente la ele, broşuri explicative şi pamflete ucigătoare, excluderi ale deviaţioniştilor de la "supra-linie" şi alianţe încheiate cu diverşi eretici: istoria explozivă a mişcării e recompusă cu acuitate critică şi talent expozitiv. Nu însă linear, în maniera unei istorii literare tradiţionale, în care distanţa dintre punctele temporale e acoperită prin acumulare de date şi fapte culturale. Autoarea pare că porneşte la drum cu gândul în altă parte, într-o stare melancolică, nostalgică, fără determinarea şi concentrarea criticului lansat către obiectul său de studiu. O ştire de ziar, din 2002, privind scoaterea muzeului particular al lui André Breton la licitaţie o indignează, făcând-o totodată mai atentă la diversele semne de resuscitare a interesului pentru suprarealism. O expoziţie, Revoluţia suprarealistă, cu mare succes de presă şi de public, o alta cu opera lui Magritte, comemorarea şi, parţial, "reabilitarea" lui Aragon: tot atâtea evenimente de pe scena pariziană ce reproiectează în prim-plan suprarealismul, "după un sfert de secol de cvasiuitare". În aceste circumstanţe - dar, presupun, nu datorită lor exclusiv -, Georgeta Horodincă purcede la lectura unor articole de tinereţe scrise de Ovid S. Crohmălniceanu, ambele dedicate fenomenului (iradiant, strălucitor, învingător, aproape clasicizat imediat după al doilea război mondial): unul din mai 1946, Suprarealismul şi visul, şi altul din august 1947, Suprarealismul, azi, o diversiune ideologică. Titlurile sunt transparente pentru critica făcută de Crohmălniceanu: literară în primul caz, ideologică în al doilea. Amica lui intelectuală, din tinereţe şi până la sfârşit, nu reciteşte aceste pagini juvenile pentru a-l culpabiliza pe autor (ar avea, însăşi, destule reproşuri să-şi facă la capitolul vechilor angajamente); le utilizează ca pe nişte trasoare, bune să lumineze calea spre înţelegerea suprarealismului.

Citite comprehensiv, dar nu îngăduitor, articolele colegului de breaslă devin pretexte pentru analiza altor texte: ale suprarealiştilor puri şi duri, în frunte cu doctrinarul, teoreticianul şi practicianul Breton. Creatorul Peştelui solubil este citit şi citat la tot pasul, el oferindu-i autoarei perspectiva stabilă din care îşi realizează cercetarea. Nescutit de contradicţii, recunoscându-le însă cu onestitate, André Breton şi-a pus în mod decisiv amprenta (ori jugul, după cum i-au reproşat adversarii) asupra mişcării, conferindu-i soliditate conceptuală şi omogenitate, armonizând teoria cu practica, manifestele cu ilustrările lor, şi principiile, cu dificila dar necesara lor asumare. În timp ce destui artişti avangardişti preferă exhibiţionismul, scandalul pedestru, partea lucrativă a "nebuniei" creatoare (un caz limită e tânărul Dalí, clovn genial pe care tovarăşii stupefiaţi nu ştiu cum să facă să-l excludă din grupare), liderul e mereu responsabil, atent nu doar la administrarea noii feude artistice, ci şi la implicaţiile pozitive ori negative ale fiecărui gest făcut. E frumos acest paradox aparent. Suprarealismul se ridică împotriva utilitarismului şi a celorlalte componente din sfera îngustă a mentalităţii curente, însă membrii importanţi ai mişcării şi conducătorul ei urmăresc în mod consecvent utilitatea fiecărui spectacol proiectat. Şi a fiecărui articol, expozeu, fragment de interviu în care îşi definesc setul fix de principii artistice, programul suprarealist. Cum s-a spus, în arta modernă operele nu mai pot fi analizate decât prin raportare la teoriile ce stau la baza lor, un discurs "acompaniator" fiind obligatoriu pentru a înţelege noile creaţii. Dar, dincolo de această punere în abis, mai semnificativ mi se pare faptul (subliniat, pe urmele lui Breton, de către autoarea noastră) că suprarealismul cere şi impune o coerenţă mai mare decât manifestele şi paginile tradiţionale. Se crede încă la noi că avangarda înseamnă laissez-faire, teren larg pe care poate zburda orice şarlatan, joc fără reguli, în care totul este permis. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel. Negaţia are reperele şi traseele ei, ţinte precise în care se loveşte şi puncte ocolite cu mare prudenţă. Nu e generalizată, confuză, oarbă, ci atât de bine direcţionată, încât ne evocă mai degrabă ţâşnirea unei rachete sol-aer decât o izbitură de topor. Iar publicitatea pe care suprarealiştii contează în primă instanţă e ulterior atent administrată de către cei mai lucizi dintre ei. Ar fi un eşec usturător ca artistul novator să cadă tocmai în capcana publicului pe care îl sfidează. "Noi n-am pretins niciodată să jucăm rolul Ťscriitorului publicť, care presupune, spre deosebire de al nostru, gustul pentru locul comun. Celor care egalizează fără ruşine totul la nivelul cel mai de jos, foiletoniştilor demagogi, noi le opunem cu perseverenţă partidul liberei cercetări şi al incursiunii în necunoscut", va scrie Breton în 1947, după ce, în Al doilea Manifest..., ceruse, cu majuscule, "OCULTAREA PROFUND|, VERITABIL| A SUPRAREALISMULUI".

Împotriva premiilor şi a diferitelor forme de răsplată simbolică şi materială, refuzând cu superbie bunurile lumeşti (cum să faci "carieră în băcănie?"), autenticii artişti suprarealişti practică, şi nu doar teoretizează, un nonconformism absolut faţă de realitate. Prozaismului existenţei, determinismului ei, îi opun fondul pulsatil al inconştientului uman, zona secretă şi plină de promisiuni a visului, frumuseţea convulsivă şi hazardul obiectiv. Faimosul dicteu automat ori mai "burgheza" elaborare secundară suspendă sau limitează cenzura raţiunii, a moralei, a esteticii chiar, creatorul căutând conţinutul latent al existenţei manifeste. El interpretează lumea ca pe o hieroglifă. Punctul suprem, sublim al aventurii suprarealiste fiind, după Julien Gracq, un Graal modern: transpunerea exigenţei de a afla rezolvarea finală a contrariilor. Al treilea alineat din pactul suprarealist, reafirmat de André Breton în "Comčte surréaliste", este, după "liberarea socială a omului" şi "dezanchilozarea integrală a moravurilor", acesta: "refacerea înţelegerii umane".

Nu valorile de secesiune, ci acelea de integrare stau în centrul poeziei suprarealiste, remarcă acelaşi Julien Gracq, stabilind astfel şi diferenţele faţă de literatura existenţialistă şi Noul Roman. Negaţia este o treaptă către un nou climat spiritual, un nu sonor şi spectacular echivalează, de fapt, cu un da mai profund, deschizător de fertile câmpuri magnetice. Nici cuvintele nu mai sunt ce-au fost, mici auxiliare ale expresiei, ci rezervoare de energie, eliberată prin asocieri cu totul neaşteptate. Limbajul ca instrument dispare, lăsând loc limbajului-subiect. Un fragment memorabil dintr-un articol scris de Louis Aragon la un an după moartea vechiului său prieten André Breton e o mostră elocventă de ceea ce înseamnă comportament (şi uzaj stilistic) suprarealist. Mişcarea "haotică", browniană a individualităţilor componente stă, de la bun început, sub apăsarea normei, fixată o dată pentru totdeauna, într-o scenă de penumbre şi secrete păstrate cu grijă. Stilul însuşi al relatării, după cum remarcă Georgeta Horodincă, este telegrafic, ca şi cum conţinutul convorbirii ar pretinde confidenţialitate şi în postumitate: "între noi, un angajament secret, nimănui nici un cuvânt. Viaţa înaintea noastră, scurtă probabil, dar dacă tovarăşii noştri dau îndărăt, renunţă, sunt cuprinşi de dorinţa de a parveni sau de a se cuminţi, o femeie, cine ştie... atunci, noi, fără cruţare, pe cel care renunţă, să-l ruinăm, să-l discredităm, prin orice mijloace. Nu există decât o morală la acest nivel de implacabilitate: a bandiţilor. O lege care nu tolerează nici cea mai mică slăbiciune, care înseamnă refuzul legii scrise. Grilajul Tuileriilor bara cu umbrele lui oblice întreg viitorul, orice posibilitate de a se sustrage destinului ales în acea seară, tocmai în acea seară. Era vorba de un program de o rigoare extremă, şi nu pentru un anotimp sau două. Îi vom strivi pe ceilalţi. Până în ziua în care va trebui să mergem mai departe, unul sau altul, la rândul lui, va abandona pe altul sau pe unul. Poate peste ani. Dar ziua aceea va veni. Fără slăbiciune. Fără sentimentalism. Ştiind că vei fi lovit de celălalt. Ştiind. Asta e condiţia acţiunii. O cale fără întoarcere. Asta începe cu dărâmarea a tot ce ar putea să ne acapareze. Să nu permitem. Reuşita, pfui! Prima bătălie se duce împotriva poemului, a pohemului..." (pp. 150-151).

Prima bătălie, aşadar, e împotriva "pohemului". Dar următoarele?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara