Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critică Literară:
Cometa suprarealistă (II) de Daniel Cristea-Enache

O operă nu este revoluţionară fiindcă vorbeşte despre Revoluţie, ci e revoluţionară în măsura în care implică o contestare a realului, aşa cum este el dat. Ideea centrală a manifestului Pentru o artă revoluţionară independentă, redactat de André Breton, Leon Troţki şi Diego Rivera în 1938, are, cu tot firescul ei, impactul unei bombe non-ideologice. Aruncată în terenul culturii, ea îi va împărţi şi mai clar pe suprarealişti, avangardişti şi artişti, în general, în două tabere aproape ireductibile la un numitor comun. De o parte sunt scriitorii angajaţi, de la Aragon şi Eluard la existenţialistul Sartre: intelectuali de stânga puşi benevol în slujba Revoluţiei mondiale, tovarăşi de drum ai comunismului sovietic ori veritabili paznici ai farului roşu. Între avangarda clasei muncitoare şi avangarda literară ei văd o logică trăsătură de unire, deşi, teribilă ironie!, proletariatul are gusturile lui, mai degrabă conservatoare, preferând oricând un Maupassant, un Anatole France, un Paul Claudel. Poezia militantă, circumstanţiată istoric şi devenită, în al Doilea Război Mondial, un reper al Rezistenţei împotriva ocupantului german, li se pare nu doar un lucru normal, ci un imperativ categoric. A face abstracţie de ceea ce se întâmplă în jurul tău, a te concentra asupra propriilor experienţe spirituale, ignorând contextul tot mai apăsător, realitatea însângerată aflată la doi paşi, e o dovadă de laşitate ori un simptom al autismului. O fugă de răspundere (recunoaşteţi limbajul?), o dezertare, o trădare. Cum va scrie Sartre în 1947, cu siguranţa enunţiativă a învingătorului: "Dacă Breton crede că-şi poate continua experienţele interioare în marginea activităţii revoluţionare şi în paralel, e condamnat dinainte; ar însemna să putem concepe o eliberare a spiritului în lanţuri, cel puţin pentru unii, şi, în consecinţă, că revoluţia e mai puţin urgentă" (p. 117).

De acord că, atunci când "realitatea a luat foc" (Aragon), reacţia intelectualului trebuie să se contureze într-un fel sau altul. Numai că adepţii şi promotorii literaturii angajate se prind în teoria lor ca într-o capcană. Căci, dacă scriitorul e dator să reacţioneze la provocările Istoriei şi să fie solidar cu semenii lui, când aceştia sunt exploataţi, batjocoriţi, schingiuiţi şi omorâţi, cum se explică urechea surdă a aceloraşi intelectuali la vaietele ridicate din lagărul socialist? Într-un punct anume, acest bizar dezinteres pentru drama omului din Est ia forma unei urâte complicităţi morale. Când Breton îi cere lui Eluard să intervină, cu enormul său prestigiu în rândurile comuniştilor, pentru a-i salva viaţa praghezului Zavis Kalandra, apropiat de suprarealişti şi condamnat la moarte în urma unui proces trucat, în 1950, partizanul implicării răspunde cinic: "Sunt destul de ocupat cu cei care-şi clamează inocenţa ca să mai am timp şi de cei care-şi recunosc vina." Eluard şi alţii ca el au investit, de fapt, prea mult într-o parte, pentru a mai avea puterea de a se detaşa şi a lua lucrurile drept ceea ce sunt cu adevărat: imposturi groase, minciuni funeste, crime propriu-zise. Soluţia alternativă este cea căutată de André Breton, Benjamin Péret şi alţi câţiva eretici de la dogma Revoluţiei. Dacă de la "pontiful suprarealismului" ne puteam aştepta să pledeze tot mai mult în favoarea autonomiei cercetărilor suprarealiste şi să declare (în 1947) "ruptura inaugurală" faţă de toate partidele politice, la Péret observăm că problema e pusă în termeni tranşanţi, transformată în principiu fundamental şi regăsită în întreaga conduită. Dincolo şi dincoace de "certurile inteligenţei", cu sau fără referire la "vântul de cretinizare" ideologică suflând dinspre Est ori la "cădelniţările staliniste" ale lui Louis Aragon, esenţial este ca poezia şi acţiunea socială să nu-şi confunde terenul de acţiune şi criteriile. E teza pamfletului Dezonoarea poeţilor, în care autorul întoarce pe dos, cu sarcasm, titlul antologiei lirice a Rezistenţei, şi din care voi cita cu deplină aprobare: "Duşmanii poeziei au fost mereu obsedaţi de ideea de a o supune scopurilor lor imediate, de a o îngenunchea zeului lor sau, acum, de a o pune în slujba noii divinităţi brune sau Ťroşiiť - roşu-brun de sânge închegat - şi mai sângeroasă decât cea veche. Pentru ei, viaţa şi cultura se rezumă la util şi inutil, subînţeles fiind ca utilul să ia forma lopeţii mânuite în folosul lor. Pentru ei, poezia nu e decât un lux de bogătaş, de aristocrat sau de bancher, şi dacă vrea să se facă utilă maselor, trebuie să se împace cu soarta artelor Ťaplicateť, Ťdecorativeť, Ťdomesticeť etc."; "Orice Ťpoemť care exaltă o Ťlibertateť în mod deliberat nedefinită, dacă nu chiar împodobită cu atribute religioase sau naţionaliste, încetează în primul rând să fie poem şi, în al doilea rând, constituie un obstacol la eliberarea totală a omului, deoarece îl înşeală, prezentându-i o Ťlibertateť care ascunde noi lanţuri. Şi invers, din orice poem autentic se înalţă un suflu de libertate totală şi binefăcătoare, chiar dacă această libertate nu este evocată sub aspect politic sau social, şi contribuie la eliberarea efectivă a omului." (pp. 83, 86).

Disputele şi bătăliile suprarealiştilor depăşesc, iată, cadrul unui fenomen artistic (oricât de exotic), trăgând fire de tensiune istorică şi morală, contribuind la o mai nuanţată înţelegere a complicatelor raporturi dintre artă şi ideologie, implicare şi apolitism, caracterul solitar ori solidar al activităţii intelectuale. Această bifurcare între arta cu tendinţă şi arta pentru artă devine mai vizibilă în epocile "încărcate", congestionate, iar polemicile care o subîntind sunt reiterate ori de câte ori momentul istoric cere scriitorului să coboare în Stradă, să iasă în Cetate. E şi motivul pentru care aceste discuţii vechi de şase decenii şi mai bine au, pentru noi, o frapantă actualitate. Ele pot fi translate, fără probleme şi cu minime modificări de accent, în decorul anilor '90. Aceeaşi controversă (combativitate ideologică versus apolitism creativ) şi la gurile Dunării.

Din felul cum autoarea înfăţişează dezbaterea şi prezintă argumentele fiecărei părţi, se vede că Georgeta Horodincă înclină spre soluţia Breton-Péret. Mai vechea sa combativitate revoluţionară, similară celei a lui Ovid S. Crohmălniceanu şi a atâtor alţi intelectuali ieşiţi din catacombele războiului pentru a deschide ochii într-o lume "nouă", s-a diminuat, pe parcurs, până la dispariţie. Lăsând în loc un spirit critic viu şi circular, cu distribuirea atenţiei asupra tuturor componentelor de realitate şi discurs. Nu mai există, acum, tabuuri ideologice, idoli intangibili şi duşmani apriorici. Chiar autoritatea excercitată de numele mari, semnificative din domeniul culturii este limitată printr-o atentă, exigentă analiză. Rezultatele acesteia sunt limpezi: pe termen lung, câştigă creatorii ce refuză tranzacţiile profitabile şi acomodările pe timpul vieţii. Reuşitele pe alt vector decât cel al artei devin, de la un punct încolo al istoriei (când aceasta se schimbă, ia alt curs, altă orientare), un veritabil balast pentru imaginea postumă a celui care şi le-a dorit; sau care nu le-a putut refuza. Aragon, Eluard şi mulţi alţi scriitori de stânga trec, astăzi, printr-un purgatoriu datorat nu altui motiv decât comportamentului lor deliberat, asumat, aducător de solide avantaje în vechea stare de lucruri. Iar ceea ce-i salvează nu e nicidecum "acţiunea socială", ci tot opera, plasată de ei la coada cometei suprarealiste, pe orbita Istoriei şi în slujba Revoluţiei.

Faţă de această cercetare exemplară, ca ţinută ştiinţifică şi rigoare terminologică, restul articolelor din volumul Georgetei Horodincă au un ton diferit şi o argumentaţie mult mai subţire. Câteva bune fragmente despre Teodor Mazilu, dar şi pagini nereuşite despre Marin Preda, un subiect tratat mai mult anecdotic, prin prisma bârfitoare a femeilor care i-au stat în preajmă. Favorizarea uneia dintre ele (Nina Cassian) şi deprecierea Aurorei Cornu sunt evidente; după cum, vizibilă este penalizarea lui Preda pentru că acesta şi-ar fi orientat "barca în sensul curentului", ciupind coarda naţionalistă a recunoaşterii oficiale. "În ciuda unor pasaje aparent eretice, atât Delirul, cât şi Cel mai iubit dintre pământeni serveau perfect politica aşa-zisului socialism naţional", scrie Georgeta Horodincă fără să clipească, pentru a derapa, imediat după aceea, într-un diagnostic lipsit de logică: "cel de-al doilea este un roman cu pagini bune, dar slab în totalitate şi de o mare vulgaritate" (p. 211). Pagini de critică expediată şi niţel resentimentară, care s-ar fi cuvenit să lipsească din volumul de faţă, cu totul remarcabil în "autonomia cercetării suprarealiste".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara