Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Comunism şi naţionalism de Nicolae Manolescu


În Gîndirea captivă, Czeslaw Milosz analizează concubinajul dintre naţionalism şi comunism într-un moment (la începutul anilor '50) în care celor mai mulţi dintre noi cele două doctrine li se păreau incompatibile. Cominternul şi Cominformul, ca mai devreme, în plan teoretic, internaţionalismul proletar, transformaseră naţionalismul în cel mai important, alături de fascism, adversar al comunismului. Nu doar în varianta lui stalinistă, pe care generaţia mea a învăţat-o la şcoală şi a trăit-o pe pielea ei, dar şi în aceea marxist-leninistă originară, comunismul a fost o formă de globalizare şi a avut vocaţie planetară. Şi, totuşi, Milosz a remarcat succesul imens pe care l-a cunoscut, bunăoară, titoismul din clipa desprinderii de sovietici, a mareşalului, model, ulterior, pentru Albania, China şi România ceauşistă: ketmanul naţionalist, cum l-a numit el cu formula lui Gobineau despre fundamentalismul musulman, s-a dovedit capabil să realimenteze solidarităţi etnice pe care sovietizarea le compromisese şi energii morale care păreau definitiv de domeniul istoriei.

La sfîrşitul deceniului al şaselea şi, apoi, cu mai multă forţă, la începutul deceniului al optulea, naţionalismul i-a cucerit pe comuniştii români şi chiar şi pe cei care nu iubeau comunismul, dar vedeau în convertirea lui la idealuri patriotice, antiruseşti, o posibilă ieşire din tunel. Abilitatea lui Dej (care în 1958 a obţinut retragerea armatei sovietice din România, iar în 1964 a declanşat o campanie populară împotriva vecinului de la Răsărit) şi, apoi, a lui Ceauşescu de a exploata sentimentele naţionale renăscute (mai ales în 1968, cînd cu intervenţia militară din Cehoslovacia) au izbutit să-i împace în bună măsură pe români cu o ideologie de import, respinsă aproape unanim înainte. Comunismul naţional al lui Ceauşescu n-a mai trezit aceeaşi ură precum comunismul internaţionalist al lui Stalin.

Ar trebui, poate, analizat mecanismul psihologic al acestei schimbări. În mod evident, ceauşismul n-a fost mai blînd decît stalinismul. Sofisticarea ororii n-a însemnat diminuarea ei. Nu s-a trăit mai bine în anii '80 decît în anii '50. Mai cu seamă că deceniile care-i despart aduseseră o oarecare ameliorare materială. Dezastrul din interior şi izolarea în exterior a ţării nu mai constituiau un secret pentru nimeni. Nici atotputernicia Securităţii care făcuse din regimul ceauşist un regim penitenciar. Cu toate acestea imaginea de bun român a lui Ceauşescu a continuat să stimuleze credinţa unora şi să descurajeze disidenţa altora. Mesajul naţionalist s-a substituit celui comunist în însuşi nucleul ideologic al sistemului (ce a fost protocronismul, dacă nu rodul acestei substituiri perverse?) şi a ascuns, pînă la un punct, efectele nefaste ale metodelor foarte ortodox-comuniste de gestionare economică şi de guvernare ale lui Ceauşescu. După 1989 şi în pofida revoltei populare care l-a gonit pe dictator, această imagine patriotică a lui Ceauşescu "s-a păstrat, ca să nu spun că a fost cu grijă conservată de ultimii mohicani ai defunctului regim. Se poate crede că salvarea ideii comuniste n-a venit atît de la iluzia de dreptate socială şi de egalitate pe care s-a bazat iniţial, cît de la aceea de solidaritate naţională pe care a întreţinut-o la sfîrşit.

Întrebaţi despre voinţa de a se reforma a PCR, foştii săi lideri simpatizanţi ori doar beneficiari (unii astăzi, mari capitalişti), răspund exclusiv prin exemple de "naţionalizare" a politicii lui, fie acestea doar de natură morală, ţinînd de "demnitatea" cu care Ceauşescu s-a raportat atît la sovietici, cît şi la americani. (Nu l-a pus el la punct pe reformistul Gorbaciov? N-a refuzat el clauza naţiunii celei mai favorizate, preferînd a-şi plăti datoriile?). Nici un cuvînt despre ameliorarea esenţei doctrinei, despre vreo "primăvară" ca la Praga şi, cu atît mai puţin, despre vreo revoluţie ca la Budapesta. Cel care condamna în 1968 invadarea Cehoslovaciei lui Dubcek, o cerea în 1981 pe a Poloniei lui Walensa: deosebirea venea din faptul că, în 1968, refuzul lui Ceauşescu era dorinţa de a se desprinde de politica expansionistă a sovieticilor, în vreme ce în 1981 solicitarea era teama de succesul reformelor poloneze. Însă atît refuzul cît şi solicitarea erau prezentate în aceiaşi termeni patriotici. Comuniştii români din deceniile ultime au fost mereu mai buni comunişti decît români: dar au ştiut să cultive impresia contrară că sînt mai buni români decît comunişti. Asta chiar în situaţii critice precum cele de mai sus, cînd au contat pe incapacitatea celor mai mulţi de a discrimina între atitudinile şi acţiunile lor.