Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Comunismul cu Stan şi Bran de Luminiţa Marcu


După un volum destul de recent, Autode- nunţuri şi precizări, în care erau reluate cu modificări şi rame nuvele, articole şi alte texte apărute de-a lungul timpului, Radu Cosaşu apare cu un alt volum realizat pe acelaşi principiu al colajului de texte reeditate, Rămăşiţele mic-burgheze. Un editor cu experienţa pieţei occidentale ar spune că e poate prea mult într-o perioadă atît de scurtă, dar cum la noi asemenea consideraţii nu se fac pentru că nici piaţa şi nici publicul din România nu funcţionează după principii comerciale normale, nu putem decît să ne bucurăm că avem prilejul încă o dată să-l recitim pe Radu Cosaşu.
în Autodenunţuri şi precizări textele erau reluate şi revizuite după un principiu pe care l-am putea numi moral. Autorul recupera diverse pasaje apărute în volumele sale anterioare şi le completa sau le modifica după un scenariu care în epoca comunistă poate n-ar fi putut funcţiona. Am semnalat atunci diferenţe care pot părea infime, nume date în întregime, pasaje literare retrase pentru a lăsa loc faptelor nude, dar şi articole compromiţătoare redate în toată stupizenia lor şi încadrate într-o aură de fină auto-ironie. Acolo era vorba despre un joc complicat, un joc care se derula pe parcursul întregii cărţii şi în care era antrenat mai ales cititorul avizat, cunoscător al operei lui Radu Cosaşu. Şi în acest nou volum se continuă jocul, dar cu alte reguli. Piesele sînt aceleaşi, textele vechi, dar mutarea se face în funcţie de un singur criteriu, cel cronologic. Cu alte cuvinte, din puzzle-ul de piese disparate ale volumelor de nuvele se recompun acum imaginile coerente existenţial, se reface un tablou narativ al vieţii de la începuturi şi pînă la ultimul volum. Aşa înţelegem că va arăta proiectul dus pînă la capăt. Deocamdată avem la îndemînă începutul, primul tablou al seriei care reconstruieşte adolescenţa şi tinereţea autorului.
Stilul căruia Radu Cosaşu i-a rămas fidel e un tip special de non-ficţional. Nu e vorba nici despre un jurnal sau despre memorii, pentru că textele pe care autorul le numeşte nuvele nu sînt atît de inocente pe cît ar trebui să fie dacă ar ţine de acel grad zero al ficţionalizării. Temperatura lor e ceva mai ridicată şi elementul care produce febra e un fel de plăcere a jocului cu întîmplările reale, o plăcere prea mare pentru a fi vorba de simple notaţii de jurnal. Dar plăcerea nu trece niciodată în perversiune literaturizantă şi nuvelele lui Radu Cosaşu rămîn bine legate de solul adevărului. Peronajul e cel real, cu numele real, cu prietenii şi duşmanii reali, cu istoria reală. De aici interesul cititorului, căruia i se promite un document şi o confesiune, dar i se livrează şi un supliment neaşteptat, un bonus: frumuseţea, farmecul extraordinar al scriiturii, vălul transparent al unei literaturi care nu e literatură dar se poartă ca şi cum ar fi. Secretul acestui magic echilibru îl deţine Radu Cosaşu şi datorită lui noi îl citim azi ca pe un foarte mare scriitor, unul dintre cei mai importanţi ai ultimilor cincizeci de ani, pe nedrept ocultat de ierarhiile obsedate de "marii constructori".
în afară de această specială metodă de spunere, care îl face pe Radu Cosaşu să pară că vorbeşte cumva o altă limbă, că, deşi lucrează cu un material social şi istoric comun cu alţi scriitori (Bălăiţă, Ivasiuc) pare că vorbeşte dintr-o altă provincie literară, ceea ce atrage în primul rînd e personajul. Oscar Rohrlich (numele real al scriitorului) intră în literatură cu o scenă care aminteşte de Mihail Sebastian. Aceeaşi problemă a numelui străin, greu de pronunţat, aceeiaşi profesori care antipatizează numele şi în consecinţă şi copilul, acelaşi efect de simpatie la cititor. Două lucruri însă esenţial diferite: lipsa tragismului (nici nu se comentează de fapt evreitatea numelui, ci doar exotismul sonorităţii) şi lipsa analizei nesfîrşite, a psihologizării, a comentariului. Oscar e un băiat mult mai "normal". Cam nepăsător, foarte precoce sexual, cu obsesii specifice: poze cu fotbalişti, filme, jocuri de cuvinte, dintr-o familie burgheză, dar suficient de înţelegătoare, personajul se anunţă simpatic şi neproblematic. Placată pe acestă normalitate intervine însă istoria şi nu orice istorie, ci plaga comunismului care contaminează fiinţele cele mai vulnerabile, tinerii. Acest prim volum, aşa cum arată în această ordonare cronologică este de fapt povestea acestei contaminări şi perioada cea mai dramatică din istoria bolii care i-a urmat. Dar tocmai acest registru morbid care ne vine tuturor în minte cînd auzim poveşti de la sfîrşitul războiului e ocolit cu măiestrie. Fără să fie frivol, Radu Cosaşu reuşeşte performanţa de a povesti această alienare a adolescentului întru comunism ca şi cum ar fi vorba despre alienarea firească a pubertăţii care şi-a găsit din întîmplare un debuşeu ideologic. Acest adolescent va fugi de acasă, îşi va îndurera familia cu o cruzime greu de închipuit, va veni incognito la înmormîntarea tatălui şi va trăi de bunăvoie în promiscuitate în numele comunismului. Dar la fel de bine o putea face în numele eliberării sexuale dacă ar fi trăit în America cu cîţiva ani mai tîrziu sau în Franţa deceniului şapte sau în ghetourile negrilor hip-hop-eri ai anilor '90. Pentru că de fapt e vorba de o criză eternă, de un nonconformism juvenil care la unii ia forme radicale şi care s-a întîmplat să se producă de acestă dată în apropierea unui focar ideologic de tristă amintire. Felul în care acest adolescent e reconstruit de scriitorul matur va fi în consecinţă unul înţelegător, ironic, lipsit de dramatism, dar comprehensiv şi tulburător. Autodenunţul e unul calm, inteligent, cîteodată glumeţ, întotdeauna plin de bun-simţ. Iar alegerea non-ficţionalului serveşte perfect acest bun-simţ şi se asortează foarte bine cu o atmosferă de sportivitate şi de tinereţe pe care textele lui Radu Cosaşu o transmit nedezminţit.
Personajul seamănă mult cu altele din romanele epocii. Are ceva din Surupăceanu lui Preda, mai ales în relaţia cu nea Dinu, "maistrul şi stăpînul meu la freza din hala mică". Fiinţele din acest capitol au ceva grotesc: un bărbat puternic, stăpîn, dar cu accese de înduioşare sau de răzvrătire, o femeie urîtă, mare, cu cozi groase în jurul capului, o adolescentă neruşinată cu un tată securist, o lume întreagă cu ceva dereglat, mutant şi în mijlocul acestei lumi un tînăr încăpăţînat, amorezat, pervers şi inocent deopotrivă.

Toate tensiunile şi fracturile pe care le suportă sau le provoacă sînt în relaţie cu adaptarea entuziasă la o lume nouă, o lume prea aproape de personaj pentru ca acesta să-i poată sesiza absurdul. Titlul nu e întîmplător şi nici doar ironic: "Aveam de luat două hotărîri fundamentale. Eram mîndru că ajunsesem aici, la vîrsta de a hotărî. Eram mîndru şi mă uram. Mă uram fiindcă nu mă puteam decide. Ştiam prea bine că aceste hotărîri sînt cele mai importante, le vedeam foarte limpede - mari, grele , perfect conturate, ca două pietre enorme la o răscruce - le pipăiam zilnic, mă rezemam de ele ca să-mi trag sufletul, dar simţeam totodată că pe suflet apasă o a treia piatră, la fel de grea şi nu găseam în mine nici o putere, muşchiulară sau ideologică, în stare să o clintească. Nu mă puteam hotărî. Descoperirea cauzei nu era deloc complicată şi nici misterioasă. Erau - ceea ce numeam cu toţii grăbiţi şi dispreţuitori - rădăcinile mic-burgheze ale fiecăruia. Trebuiau, fireşte, smulse. Ştiam, din experienţa multora din jur, că operaţia nu va fi dureroasă. Alţii spuneau că - dureroasă sau nu - "durează toată viaţa"�"

E un permanent război cu propriul nume transformat în altul într-un fel aparent ludic, în urma unor jocuri de cuvinte şi a unei descoperiri întîmplătoare ("pe o pagină din Contemporanul anului 1947, în titlul şi semnătura unei poezii: Trei cosaşi de Radu Boureanu"), un război al identităţii sociale, între "copilul lui Izi" şi tînărul revoluţionar care trebuie să vorbească limpede şi sincer, între relaţiile ambigue cu mătuşi şi relaţiile cu tovarăşe care îl invită în sînul familiilor lor la fel de revoluţionare, între tabieturi şi gărzi de noapte la sediul organizaţiei, între sfaturile de acasă şi înţelepciunea "bătrînilor ilegalişti". Printre toate astea curge o viaţă de om care îşi savurează retrospectiv normalitatea bine ascunsă printre gesturi radicale.
Nu există propriu-zis niciodată o morală, deşi cititorul face inevitabil propria sa morală citind despre viaţa şi mai ales despre opiniile de tinereţe ale lui Radu Cosaşu. Delimitarea maturului de tînărul revoluţionar se face însă permanent, printr-un joc al sorţii mai înţelepte decît orice ideologie. Astfel, de multe ori tensiunile între "burghezie" şi "revoluţionarism" se rezolvă printr-o poantă: tînărul care lipseşte din mijlocul familiei la înmormîntarea tatălui ca să sfideze convenţiile, dar urmăreşte cortegiul ascuns într-o maşină, are un accident şi cade din maşina respectivă în văzul rudelor.
Lumea cu două feţe, una întoarsă spre trecut şi cealaltă spre viitorul luminos al comunismului e o temă recurentă în romanele "obsedantului deceniu". Nu lipseşte nici la Radu Cosaşu. Dar între aceste două feţe nu e o luptă, aşa cum se întîmplă în Moromeţii şi nu e nici o farsă, o caricatură a luptei aşa cum se întîmplă în Scrinul negru, ci o ciocnire care de multe ori are efecte comice, o ciocnire între doi actori întîmplători care compun cu un gag reuşit. Femeia cu blană de vulpe înspicată, cu numele voievodal şi anacronic Maria de Mangop şi "tovarăşul de la ghişeu" sînt un fel de Stan şi Bran ai unei epoci ciudate, brutale şi poetice în acelaşi timp. Pasajul e semnificativ pentru letopiseţul scriitorului Radu Cosaşu: "Am renunţat la cimitir, am ocolit liceul şi m-am dus în tîrg, pe Matei Millo, să dau un anunţ la Romania liberă. Şi am redactat, repede, inspirat, într-un cot: "DISPARUTĂ. Femeie frumoasă, cu palton de vulpe argintie (bogat înspicată), şal verde pe cap, fardată, pantofi de şevro, răspunde la numele de Maria de Mangop. Telefonaţi la 14120, sau comunicaţi în strada Remus 16." Tovarăşul de la ghişeu, după lectură, se ridică de pe scaun, ieşi din cămăruţa sa, mă luă aspru de braţ, mă strînse tare şi-mi şopti, tăios, printre dinţi: "Ieşi afară că te dau pe mîna poliţiei! Provocatorule!" L-am înteles."

Radu Cosaşu, Supravieţuirile, vol. 1, Rămăşiţele mic-burgheze, Editura Fundaţiei PRO, 2002, 232 pag.