Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Comunitari de Rodica Zafiu


Merită, cred, să ne oprim puţin asupra reflexelor lingvistice ale unei realităţi contemporane despre care se vorbeşte destul de des: cîinii fără stăpîn sînt, cel puţin în marile oraşe, mai ales în Bucureşti, o experienţă cotidiană şi un subiect de discuţii aprinse, ba chiar de dezbateri publice, interpelări politice şi programe electorale. Dincolo de retorica declanşată de o atitudine favorabilă sau defavorabilă fenomenului, dincolo de alegerile lexicale care reflectă implicarea afectivă a vorbitorului (căţeluşi vs. haite), nu sînt lipsite de interes cîteva formule de desemnare deja impuse. Desemnarea standard, tradiţională, e reprezentată de sintagma cîini vagabonzi; de mai multă vreme s-a răspîndit însă şi o creaţie lexicală familiară şi glumeaţă - maidanez - care a pătruns deja în dicţionare (v. Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, ediţia a II-a, 1997). Format de la maidan cu sufixul -ez, derivatul produce un efect umoristic prin parodierea unor nume de rase, în primul rînd pechinez (femininul maidaneză e specializat pentru pisici, amintind de birmaneză, siameză etc.; maidanez poate fi, în plus, comparat cu alt cuvînt colocvial-argotic, străinez, format din străin cu sufixul de identificare etnică -ez). Termenul maidanez, realizînd "înnobilarea" comică a cîinelui care trăieşte pe maidan prin instituirea lexicală a unei pseudo-rase, a căpătat şi funcţie denominativă curentă, cu avantajul, desigur, de a oferi un singur cuvînt pentru desemnarea a ceea ce era descris mai înainte cu ajutorul unor sintagme: "un maidanez ce ne lătra cu patos" ("Evenimentul zilei" = EZ, 2245, 1999, 12). într-un text jurnalistic, în care se observă pasiunea pentru variaţia sinonimică, obiectul prezentării e identificat prin termeni generici, sintagme descriptive, elipse lexicalizate, substantive colective: "zeci de mii de cîini vagabondează", "muşcăturile patrupedelor", "înmulţirea animalelor", "apariţia haitelor", "omorîrea cîinilor vagabonzi", "deparazitarea... vagabonzilor", "cîini comunitari","au devenit "cîini de casă"" ("România liberă" = RL, 1680, 1995, 20). Din lista citată, cea mai interesantă şi mai nouă formulă este cea a "cîinilor comunitari": sintagmă de sursă oficială, cum o demonstrează, chiar în articolul respectiv, citarea unor norme ale administraţiei locale, redactate în pur limbaj birocratic: "reîntoarcerea acestora în teritoriu se va face la cererea comunităţilor sociale, animalele avînd statutul de cîini comunitari ocrotiţi de lege". Urmînd să desemneze o realitate specifică (pe care conceptul vagabond o falsifica într-o anumită măsură), cea a cîinilor legaţi de un anumit spaţiu, protejaţi şi hrăniţi de mai multe persoane, deşi acestea nu le sînt, în sensul obişnuit al cuvîntului, stăpîni, formula s-a impus pînă la un punct, din necesităţi conceptuale: "prima clinică mobilă de sterilizat cîinii comunitari" (EZ, varianta pe Internet, 14.12.1999). Formula nu e lipsită de un umor, de data aceasta involuntar, declanşat de contrastul stilistic care o face de nepreluat (sau cel mult de preluat în mod ironic) de către limbajul curent şi familiar: termenul comunitar pare prea tehnic, prea serios, prea "instituţional" pentru a desemna simpatica (sau, după gust şi împrejurări) terifianta vietate de la colţul blocului.


Opţiunea lexicală permite în acest caz şi alte speculaţii ironice: putem observa că adjectivul (uneori substantivizat) comunitar capătă un sens "intern" ("cîinii care s-au aciuat pe lîngă întreprinderi, garaje sau blocuri", EZ, loc. cit.) alături de care circulă, în traduceri cel puţin, şi un sens specializat "pentru exterior": referitor la calitatea de membru al Comunităţii europene. în această ultimă accepţie, comunitar este opus lui extracomunitar, cuvînt cu o anume conotaţie de excludere, căruia am impresia că i se preferă, la noi, mai neutrul non-comunitar (într-un articol despre jucătorii de fotbal străini din Spania, se spune că "numărul celor non-comunitari admişi a crescut" - RL, 2073, 1997, 23). S-ar zice că, pînă la a a trăi foarte direct experienţa implicării politice şi economice în Europa, comunitarii noştri principali rămîn cîinii...


S-ar mai putea sugera un punct de interes lingvistic al fenomenului: experienţa directă, dar şi "probe textuale" (reportaje şi articole din ziare) ilustrează un fapt de convergenţă onomastică: cîinii comunitari din diferite zone ale oraşelor poartă cam aceleaşi nume, atribuite spontan de copiii sau adulţii locului (numele e de altfel un argument suplimentar al statutului lor stabil şi individualizat). Spre deosebire de numele cîinilor de rasă, în al căror inventar inovaţia e mai artificială dar şi mai diversificată, cele ale comunitarilor sînt repetitive şi motivate mai ales metaforic: în cartiere diferite, se regăsesc invariabil Fetiţa, Vulpiţa, Ursache etc.: material pentru un mic capitol de onomastică animalieră contemporană...