Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Critici invitaţi:
Concert la patru mâini de Barbu Cioculescu


Când te decizi să-ţi scrii memoriile, ca unul care ai ţinut, cândva Jurnale si citeşti, sub pana unui foarte autentic om de cultură, ca Jurnalul e o specie inalienabilă a creaţiei, inima îţi creşte.

Ea va bate chiar mai tare la aflarea concluziei: „Jurnalul se află îngropat la temelia poeziei, a romanului, a numeroase pagini de eseu şi critică aidoma unei făpturi omeneşti sacrificate la temelia unei construcţii pentru ca ea să dureze." Citatul este din volumul „O provocare adresată destinului. Convorbiri cu Dora Pavel" (Editura Pleiade, Satu Mare, f.a.), iar autorul, Gheorghe Grigurcu, se povesteşte pe sine, prin ideile, opiniile, amintirile sale.

Da, criticul, istoricul literar, poetul, polemistul, a simţit nevoia să ţină un Jurnal. Un necruţător program de lucru, obligaţii de neocolit l-au împiedicat să o facă. Dacă n-ar fi fost decât acest impediment, dar peste inconvenientul înlăturabil, printr-un şi mai drastic program de viaţă, tulburătoare întrebări au intervenit, privind în special aspectul anodin al cotidianului, în confruntarea cu capacitatea diaristului de a-l transforma miraculous. Ca să nu mai vorbim de riscul unei transcrieri mecanice, de o înspăimântătoare realitate, chiar când aceasta s-ar edulcora sub narcoticul efect compensatoriu al unei energice reacţii la cumulul de insatisfacţii existenţiale.

Pentru lectorul avizat, un Jurnal (sau avatarurile lui) rămâne întâi de toate un artifact literar supus intruziunii ficţiunii, deci cu deschidere către „orizonturile infinite ale imaginarului". Esenţial se dovedeşte un factor de refracţie: curiozitatea morală a cititorului veşnic însetat după document, înăuntrul căruia poate intra şi conversaţia, concertul la patru mâini.

Citim şi auzim glasuri. Remarcabile reuşite artistice au avut la bază Jurnalele unor mari scriitori, pe care Gheorghe Grigurcu ni-i şi enumeră: Tolstoi, Gide, Musil, fără a-l trece cu vederea, fireşte, pe Amiel, iar în literatura noastră, în treacăt fie spus, foarte bogată în materie, pe Radu Petrescu, ale cărui Jurnale, puse cap la cap, concurează cu opera ficţională. Şi iată-l pe critic citându-ne dintr-un propriu Jurnal, gen pe care îl denumeşte, cu obişnuita-i calitate definitorie, ca exorcizator al Neantului, de o stranie natură paradoxală, revoltă împotriva spontaneităţii efemerului, a hazardului şi, totodată, hybrisului unei tentative de fixare în durată.

Ca spovedanie, Jurnalul are funcţie cathartică, în termeni estetici, defulatorie, în formulă freudiană, de mântuire, în sens religios, tinzând către imposibile exhaurieri. Şi nu ne-am contrazice când, de acord că Jurnalul, exploatând un câmp tensional, ascende către semnificaţii transcendentale, am miza, mai degrabă, către un Jurnal cu ţintă expresă în efemer, în puterea acestuia de destructurare a instinctului uman de stabilitate, de constanţă, ca substitute ale nemuririi. Suspendarea trecerii, pofta de a păşi pe lângă acelaşi pâlc de arbori seculari, aceleaşi nemişcate case, imemorial văruite, sub aceeaşi bătaie de soare - specialitatea prozelor lui Radu Petrescu, aceleaşi unde ale râului săltând peste imobile boturi de mal, într-un statism etern repetitiv. Cu cât diaristul va fi mai îndrăgostit de sine - cu atât versiunea lui va fi mai dramatică.

În oglindă fiecare se vede aşa cum instinctul de conservare sau sentimentul de autocompătimire îi pretind. Pe luciul oglinzii vor apărea copilul, adolescentul, tânărul la primele confruntări cu mediul. Se va vedea timid, stângaci, în căutarea antidotului, îşi va cunoaşte latura feminină. Cu preţul, dar şi avantajele acestea decelabile în scrisul său, fluent, muzical, armonios, îşi va contabiliza fobiile, va ridica rezerve la adresa erosului, va da curs acelei emotivităţi ce-l descumpăneşte adesea. Va lua act de un fizic fragil, din cutele frunţii va deduce greutăţile de adaptare. Comparaţia cu melcul fără cochilie, cu ţestoasa fără carapace e pe potriva unui eu hipersensibil, pe ai cărui umeri - ca să spunem aşa - cad însă marile responsabilităţi ale unei conştiinţe apte de majore angajamente. Autoritar în faţa erorii, dur cu impostura, aspru în verdictele magistraturii sale -insul dezvăluie o fire de contraste, nici pe departe atât de neapărată cum ar părea.

Un luptător cu scut înalt şi cu spadă lată, un suliţaş de lungă cursă, un comandant mai cu seamă, iată cum ni se înfăţişează în câmpul activităţii sale, literatura. Iar în ceasurile lui victorioase, un vesel companion, un admirabil camarad, un sfătuitor, ceremonios în chiar intimitate. Şi ca orice mare imaginativ, un ironist.

În timp ce omul modern este sclavul fotbalului, al uriaşelor concerte în aer liber, cu atacul miilor de decibeli, Criticul, istoricul literar, poetul Grigore Grigurcu trăieşte ca să scrie, un fel de a spune că este şi el un sclav, însă al scrisului. Absenţa acestuia îi provoacă cel mai penibil simţământ, al inulităţii. Scrisul îi este laborios, cu pauze, dar şi cu năvalnice momente de inspiraţie, concentrând energii vitale. Sub un sever control, "o colaborare între transluciditatea conştiinţei şi mobilitatea ei deplină", în vederea validării textului. Scrie în mediul liniştit şi se simte mai bine când are în preajmă un câine, o pisică mai cu seamă. O puternică lumină solară îi este prielnică, o temperatură potrivită. Tip diurn, dă randamentul maxim în prima partea a zilei, întâmpinând cu egală tenacitate anotimpurile adverse ca şi pe cele fierbinţi. Scrisul fiindu-i o a doua natură, ideea de a renunţa la el nu l-a inspitit niciodată.

Asta unde în scris şi-a aflat libertatea, bucuria de a trăi. Deci scrisul, asemeni unui reflex precum respiraţia. Şi când? Într-un ev al barbariei - respondentul o pune în ghilimele, al barbariei virtuale, într-un cuvânt, autoportretul unui optimist. De pe care poziţii crede că îndepărtaţilor noştri urmaşi totalitarismele vor apărea drept terifiante curiozităţi. Deocamdată, cultul egoist al prezentului face legea.

În literatură, simptomul este al unei locvacităţi, al expresiei triviale până la obscenitate - şi chiar mai jos, am zice. La plural? "Nu suntem pudibonzi, dar nu ni se pare normală o întinsă producţie literară care se sileşte a concura inscripţiile de pe pereţii latrinelor". Altfel, poetului i-ar fi plăcut să trăiască în vremuri precedând catastrofele sociale, în acel veac despre care Talleyrand spunea că cine nu l-a apucat nu cunoaşte dulceaţa vieţii. Dar l-ar fi atras egal Petersburg-ul de dinaintea revoluţiei. Ori viaţa din România interbelică. Ar fi fost şi atunci eternal scriitor, precum eroul lui Dostoievski, eternul soţ? Gustând stresante voluptăţi? Întrebările pe care i le pune Dora Pavel sunt în aşa măsură pe talia respondetului, încât izgonim plăsmuirea jucătorului de şah, singur la amândouă capetele tablei, schimbând scaunul sau întorcând spre sine tabla.

Chestionat asupra unicităţii -din adândc - a fiinţei noastre, gânditorul răspunde că aceasta se trăieşte, nu se demonstrează. Factorul de evidenţă este memoria, aceea care „semnifică o caracteristică funciară a condiţiei omului ca fiinţă damnată, şi anume incapacitatea sa de a trăi în prezent". Ar exista şi o memorie a ficţiunii. Aşa cum există şi un Timp al textului. Cel care trăieşte într-însul practică un sport extrem.

Campion în ale scrisului, mandarin între discipoli, Gheorghe Grigurcu mărturiseşte a folosi pixul, iar înainte de inventarea acestuia, creionul. Să nu fi cunoscut tovărăşia admirabilului instrument care este stiloul? Să nu fi îndrăgit un Parker, un Sheaffer, un Waterman, un Pelikan. Sau baremi un Luxor? Ce tristeţe!