Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Restituiri:
Confesiuni ale tânărului Nicolae Manolescu de Nicolae Scurtu

Biografia istoricului şi criticului literar, eseistului şi memorialistului Nicolae Manolescu (n. 27 noiembrie 1939, Râmnicu Vâlcea) e una dintre cele mai complexe şi, totodată, mai dramatice din literatura română contemporană.
Anii de formaţie şi cei de instrucţie liceală şi universitară au fost profund marcaţi de ororile unui regim care a anihilat şi, uneori, a anulat orice intenţie de afirmare şi ieşire din contingent a unui tânăr inteligent şi extrem de cultivat, predispus să devină, cândva, o voce autoritară şi singulară în istoria şi critica literară românească.
Lecturile din literatura română cât şi cele aparţinând patrimoniului universal i-au deschis şi nuanţat orizonturile intelectuale şi, implicit, culturale, situându-l, astfel, între întâii exegeţi ai literaturii naţionale.
Epistolele pe care le-a trimis, în timp, prietenilor şi confraţilor săi, cuprind tulburătoare confesiuni despre arta de a citi, de a înţelege şi de a analiza o operă literară.
Modelele sale au fost, încă de la început, Titu Maiorescu şi G. Călinescu, pe care i-a citit şi recitit, cu maximă atenţie, şi de care s-a depărtat cu prudenţă şi eleganţă.
Epistola ce se transcrie, aici, e trimisă profesorului şi criticului literar Dumitru Micu (n. 8 noiembrie 1928, Bârsa, judeţul Sălaj) şi se constituie într-o emoţionantă confesiune despre arta de a face critică literară.
Incertitudinile, ezitările şi dorinţa de a-l determina pe Dumitru Micu să- i comunice ştiri despre retorism, despre incizia în operele literare, precum şi o anume stare de neîncredere, fac parte dintr-un joc specific tânărului, foarte tânărului critic, chiar şi la şaptezeci şi cinci de ani.
La acest prag aniversar îmi îndrept gândurile către cel mai preţuit şi iubit profesor de emoţii estetice de la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, reamintindu-i ceea ce spuneau străbunii – Ad multos annos magister!

*
Câmpina, 19 ianuarie 1962

Am primit adineauri scrisoarea „despre retorism“ şi-ţi mulţumesc. Am însă remuşcări de a te fi făcut să pierzi timpul cu mine, într-un moment în care, poate, n-aveai nici o poftă.
Dar trec prin nişte confuzii teribile care mă deprimă şi mă fac să-mi pun mâinile-n cap când „mă citesc“ pe undeva. O să caut să vin la Bucureşti în primele zile ale săptămânii viitoare spre a te vedea şi a discuta unele lucruri.
Simt că-mi crapă capul de câte ori mă gândesc la incertitudinile în care mă zbat şi caut o „ieşire“. Nu ştiu din ce au pornit toate dar m-am trezit deodată secătuit în aşa hal încât, în clipa de faţă, nu-mi pot răspunde nici măcar unor întrebări elementare.
E pur şi simplu ridicol ce spun, dar o spun cu toată sinceritatea, am pierdut dintr-o dată un înţeles esenţial al lucrurilor. Zic un înţeles şi nu înţelesul pentru că nu mă refer decât la problemele literaturii (deşi pentru noi acestea fiind totul, putem zice şi înţelesul).
Şi fiindcă văd că nu mă pot face lămurit, recurg la o metaforă: e ca şi cum am fost în posesia unor forţe şi dintr-o dată, fără să-mi dau seama când, de ce, cum, am rămas cu numele acestor forţe, forţele înseşi scurgându-se undeva în pământ.
Sau (şi n-o fac din exces de duritate faţă de mine) e ca şi cum m-aş fi jucat toată viaţa cu o scoică misterioasă, uluit de miracolul ei şi deodată, din neglijenţă tristă, am desfăcut carapacea lucie şi am constatat că era goală.
Înţelegi? Era goală. Forţele mele, fluidele misterioase care mă animau au pierit şi am rămas cu expresia lor noţională, cu nişte cuvinte care n-au înţeles.
Dracul m-a pus (ai observat, cred, că diavolul care sălăşluieşte în noi îşi alege cu abilitate clipele în care să ne insufle o idee şi de aceea ai totdeauna idei când nu-ţi trebuie, iar când îţi trebuie n-ai de unde le lua!), dracul, zic, m-a pus, să-mi recitesc cronicile şi articolele din timpul din urmă, fiind în starea asta.
Adică tocmai de aceea, voiam să o alung. În afară de cazul în care mă cramponez de ideea că duhul sfânt a vorbit prin mine, nu găsesc nici o justificare pentru gloata de cuvinte al căror conţinut l-am uitat care se lăfăiesc în tot ce am scris.
Ce-am spus? Ce-am gândit? Ce m-a emoţionat, ce m-a tulburat? Nu ştiu. Aşadar, sau am vorbit în stare de transă şi acum, prima oară lucid, nu înţeleg ce-am spus, sau m-am jucat, tragic, cu vorbele, le-am rostogolit pe lespezi de mărgean, le-am sunat în urechi, fără a gândi nimic?
Vezi că laşul din mine îmi oferă o alternativă de sprijin mereu (sau – sau) ca şi cum mai există vreun dubiu.
Faptul că te-am întrebat la telefon ce e poezia retorică e, aparent, un accident, însă se leagă de tot lanţul incertitudinilor mele, e o verigă.
Deşi mi-e ruşine să o subliniez, faptul că am pus o asemenea întrebare după ce-am scris patruzeci de articole despre poezie e elocvent! Nu? Cred că suprema fericire în clipa asta ar fi să mă arunc întro apă sfântă din care să ies altul. N-am scris nimic, n-am zis nimic, sunt un biet ucenic care învăţ să caut mai adânc izvorul secătuirii mele?
O presimţeam mai acum câteva săptămâni când mă surprindeam scriind fraza fără sens. Alergam la dicţionar spre a vedea ce înseamnă cutare cuvânt, cutare locuţiune şi convingându-mă că fraza era întradevă r fără sens, lăsam baltă totul!
Diagnosticul e comic, după întrebarea de la telefon şi după scrisoare, dar cel mai comic e că abia în momentul ăsta am găsit diagnosticul: retorism! Ha! Înşirând cuvinte goale ce din coadă au să sune!
Nu mă cobor până la a pretinde că e vorba de retorismul inerent al boului care ia condeiul în mână şi zice ceva acolo, de adormit lumea.
E un retorism al inteligenţelor medii care spun de obicei ce spun capetele mari şi spun de atâtea ori până când pierd înţelesul frazelor lor!
Şi neavând dedesubt procesul de făurire a acelor adevăruri exprimate, cuvintele devin brusc absurde. Analizând mai departe situaţia văd că nu-mi rămâne decât o probă de foc (una singură), să scot ceva din capul meu, numai din capul meu.
Dacă reuşesc înseamnă că am de ce să-mi doresc torturile iadului care însoţesc căutarea unui sens, înseamnă că merită să las orice comoditate deoparte spre a realiza ceva. Dacă nu, basta!
Basta! Te-am plictisit destul.
Era gata să urmez prin a-ţi spune că am citit Faulkner din Secolul XX şi..., dar legământul era să mă feresc a da judecăţi de valoare negândite adânc de tot. Deci tac! Ar trebui să îmi încui limba şi să n-o descui decât după ce procesul din cap a ajuns la incandescenţă.
Atunci, atingând treapta maximă, materiile gândirii ies la iveală aşa cum sunt. Dacă a treia zi seara reamintindu-mi-le ele îmi spun ceva, mai încerc, dacă nu, nu.
Deocamdată condiţia pe care mi-am pus-o e: tăcerea! Sunt zece mii de lucruri la care n-am gândit deloc şi restul la care am gândit prea puţin. În schimb am judecat totul, pe primele zece mii cu severitate, pe celelalte cu indulgenţă.
Boala mea, venită din superficialitate, are ca urmări binecuvântate greaţa de cuvinte şi sentimentul absurdului. Despre al doilea am vorbit destul.
Deschid o gazetă: „Scriitorul X... ne dă, în ultimul său roman, ... un... Impresia mea este că, deşi pe alocuri..., nu reuşeşte să... etc...“ Atunci îmi vine să vomit şi intru într-o neagră deprimare.
Deschid curând (o, diavolul din mine!) altă gazetă: „Iubitorul de poezie întâmpină în fiecare debutant un luceafăr posibil... etc... Urmează nişte gratuităţi spuse doctoral. Ha! Cum mi-au ieşit din cap dacă nu din superficialitate şi din prostie?
Închei cu nişte versuri mizerabile din care transcriu (of, iarăşi cuvintele!) starea mea sufletească:


Regresiune

Am coborât în timpul meu adevărat.
Nisipul nu mai curge în clepsidră
şi materia de timp se desparte
(o, izvoarele timpului sunt departe!).
Gândul colindă liber spaţiile vide
pe care memoria i le deschide.
Ascultă începutul de lume:
aici a încetat orice eroziune.
Probabil că tot diavolul meu
particular mă împinge să fac
asemenea versuri proaste (pentru
ultimul am scuze că... parcă nu
l-am făcut eu, dar nu ştiu de unde l-am furat).
Isprăvesc şi te îmbrăţişez,

Nicolae


Notă
Originalul acestei epistole, necunoscute, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din Bucureşti.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara