Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Consecvenţa cu sine a poetului de Ion Cocora

Scriu aceste rânduri cu un anume sentiment de vinovăţie (uite că mai există şi aşa ceva!) pe care îl încerc de mai multă vreme faţă de Gheorghe Grigurcu. În 2008, dacă nu mă înşel, mi-a propus să-i tipăresc, la Editura Palimpsest, în colecţia „Ediţii sentimentale”, o antologie de poeme.

Oferta, deşi nu s-a materializat, motivele interesează mai puţin, nu mi s-a părut de ici-colo, dimpotrivă, m-a provocat să recitesc un poet familiar, urmărit constant încă de când i-am întâlnit prima dată numele sub un grupaj de poeme în „Steaua”, revistă în care debutase în urmă cu peste cinci decenii. Era în anul când eu devenisem student la Facultatea de Filologie din Cluj, iar el o absolvise şi se stabilise la Oradea. Astfel, spre mâhnirea mea, posibilitatea de a ne cunoaşte personal s-a amânat câteva luni până la un popas al său în urbea studenţiei. Aceia care îl cunoscuseră, unii colegi de facultate mai mici, alţii, precum pictorul şi poetul Ion Antoniu, prieteni foarte apropiaţi, nu au încetat să-l evoce ori de câte ori se ivea prilejul şi să urzească în jurul său adevărate legende. Circulau pe seama lui tot soiul de năzdrăvănii, de întâmplări una mai excentrică decât alta, ca să nu zic mai trăznită, cu toate conturând în mintea mea, aşa cum o închipuiam eu la vârsta respectivă, imaginea ideală a poetului. De aceea, chiar şi astăzi, când notorietatea criticului şi eseistului sunt de netăgăduit, pentru mine el continuă să rămână în primul rând poetul. Aflasem că trecuse, dar fără să facă prea mulţi purici, fiindcă motivul de a fi îndepărtat nu s-a lăsat aşteptat, şi pe la vestita „fabrică de scriitori” din Capitală. Nesupus canoanelor unor vremuri restrictive, rebel, cu o atitudine de frondă, a devenit repede un ins-problemă, întrucât obişnuia, ştiind la ce se expune, să viziteze bătrâni scriitori stigmatizaţi de regim. Obiceiul şi-l păstrează şi în anii studenţiei clujene. Ceea ce a atras asupra lui în serie suspiciuni şi neplăceri. Dar toate astea nu l-au cuminţit. A continuat să irite pe mulţi, sfidându-i şi tratându-i adesea cu aroganţă. Însă „bravurile” sale, vădit teribiliste, uneori duse până la patimă şi agresivitate, nu le-am perceput ca fiindu-i adevărata faţă, ci mai degrabă un mod de a se proteja, de a-şi apăra sensibilitatea. Toţi cei care îmi vorbeau despre el, chiar şi care îşi declarau făţiş antipatia, îl considerau un tânăr de talent, original, foarte instruit, cu lecturi temeinice din literatura română şi universală.
Într-o vreme când Lucian Blaga era interzis, ca şi alţi mari interbelici, Gheorghe Grigurcu a fost nu numai un înfocat admirator al său, dar şi unul dintre cei care se bucurau de privilegiul de a-i fi din când în când în preajmă. Asemenea relaţii, defel ortodoxe, nu au fost nici pe placul nomenclaturii politice şi nici al celei culturale. Îmi amintesc că până şi nevinovatul meu debut a fost amendat în „Viaţa românească” de „practici străine realismului socialist”, iar aceste nefaste „practici” erau puse pe seama influenţelor exersate asupra mea de nimeni altul decât de autorul Poemelor luminii. De fapt, însăşi revista „Steaua”, singura care ne publica din când în când, era un obiect permanent de atacuri învederate, în exclusivitate de pe poziţii partinice. Punându-i-se eticheta de „evazionistă” de către criticii dogmatici ai epocii, poezia promovată de mult hulita publicaţie clujeană şi de redactorii ei, avându-l vârf de lance pe A.E. Baconsky, la care se adaugă şi bucureşteanul Petre Stoica, şi el un cal de bătaie pentru apărătorii imperativelor ideologice, fisurează serios peisajul poetic dominat de proletcultism, forţând o deschidere către modernitate.
Chiar şi atunci când a fost constrâns să abordeze, accidental, teme oarecum conjuncturale, Grigurcu a experimentat, din punct de vedere stilistic şi al limbajului, o scriitură altfel decât cea agreiată de cenzură şi critica oficială. Junele „furios” şi „incomod” îşi aduce, alături de poeţii „stelişti”, Baconsky, Gurghianu, Felea sau Aurel Rău, un aport considerabil la impunerea unui nou tip de lirism. Aşa se explică de ce doi-trei ani mai târziu, atunci când debutează editorial Generaţia ‘60 (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Grigore Hagiu), adică „primul val”, cum îi denumesc criticii, nimeni nu se sesizează că nu figurează între cei aleşi să beneficieze de avantajele pe care le prezenta debutul în volum. Or, fără să ierarhizez neapărat, nu pot să nu remarc că poezia lui de tinereţe a fost la fel de radicală, ca şi aceea a congenerilor săi, în schimbarea la faţă a poeziei postbelice. Dar în afara Generaţiei ‘60 nu a rămas numai Grigurcu. Între numele de start nu se întâlesc nici Petre Stoica şi nici Mircea Ivănescu. Absenţe realmente surprinzătoare prin ceea ce reprezintă ca poeţi din perspectiva istoriei literare. Primul volum al lui Petre Stoica, de pildă, publicat în 1957 şi intitulat Poeme, a constituit o încercare evidentă de a elibera poezia de clişeele ce o sufocau de mai bine de un deceniu, anticipând, totodată, ceva mai devreme apariţia şaizeciştilor. Un act de curaj soldat pentru poet cu sudalme violente. Critica l-a contestat cu vehemenţă şi taxat ca indezirabil artistic şi politic. Mircea Ivănescu, în schimb, întocmai ca şi Gheorghe Grigurcu, va trebui să aştepte până în 1968 ca să-i apară prima carte, deşi debutează în presa literară, şi tot în „Steaua”, înainte de 1960. Critica de susţinere, din păcate, sare peste ei, socotindu-i periferici, nu-i include în fenomenul novator de explozie poetică al momentului. Îi adoptă fără ezitare, pe de altă parte, pe tinerii Ioan Alexandru, Adrian Păunescu sau Ana Blandiana, salutînd discursul lor energic, spontan, direct, de o intensitate adolescentină în trăire şi exprimare.
Revendicată de la modele avangardiste autohtone şi occidentale, încă de la început, Gheorghe Grigurcu alternează suprarealismul cu absurdul, notaţia cotidiană cu imaginarul, concretul obiectual cu abstractul de sorginte speculativă, transparenţa cu hermetismul, dovedind, într-un spaţiu poetic cu subtilitate şi inventivitate configurat, o capacitate neobişnuită de sinteză a tuturor „ismelor”. Pe unele le-a preluat şi asimilat (tehnicile suprarealismului, de exemplu), pe altele (onirismul, textualismul, postmodernismul etc.) le-a descoperit el însuşi, instinctul său creator plasându-l între precursorii lor. Ion Negoiţescu, unul dintre criticii săi avizaţi, îi aşază poezia sub semnul „lirismului de cunoaştere”, intuind, întradevă r, o componentă profundă a ei, o ţintă obsesivă. Fără să-şi disimuleze apetenţa pentru idee, pentru reflecţie în general, aproape fiecare vers are, chiar şi scos din poem, o pregnanţă expresivă inconfundabilă, legitimând o conlucrare excelentă între inteligenţă şi un har asociativ potopitor. „În formulări de maximă concentrare e vizibil un zvâcnit interior care vine de dincolo de cuvânt. Impresionează în special ingenuitatea cu care poetul relaţionează realul cu ficţiunea, pendulând de la un univers de suavităţi, discret sentimentale, la altul de enunţuri cu caracter teoretic. Multe poeme sunt nişte comentarii la misterul din fiinţe şi lucruri. Uneori, la o lectură de suprafaţă, fără să se înţeleagă că-şi pierd autenticitatea, pot să pară totuşi absconse, dificile, tributare unei voite încifrări a sensurilor. Alteori, noţiuni banale, de o concreteţe raportabilă la un cod lingvistic tern, fără nimic poetic în sine (firide, uragane, mâţişori de salcie, mărgele, cadavre de măgăruşi, buzunare rupte, leagăne, dulapuri. puşculiţe, monede, topoare, mâneci bufante etc.), sunt convertite în metafore şi comparaţii memorabile, care ies din logica normalităţii, dobândesc o altă identitate decât cea iniţială, se integrează într-o ordine a imaginarului, producând tensiune şi simplitate de mare poezie: „Lente înmormântări cortegii trecând/prin filele jurnalului tău prin pupilele copilăriei tale imense/ chipuri de ceară triviale aripi cum mâneci bufante/câte-o tresărire a sufletului negru strălucitor cum marmura/şi stai afară pe-un asemenea timp fascinant/în soarele moale de toamnă perfect conservat cum un obraz de femeie trecută/alături te-aşezi de cei duşi care-ţi arată cu bună- tate drumul/ la capătul căruia e orânduit un dejun (maşinile scot ţipete de bucurie)/şi aerul peste casele periferiei împovărat/de omătul aproape imobil al lacrimilor”. Gradul de dificultate de care vorbeam dispare, gravitatea temelor, a ideilor şi încărcătura emoţională barează artificiul şi barochismul verbal. Gheorghe Grigurcu este poetul român în consens cu tendinţele poetice europene cele mai marcante. Formula pe care o practică, pentru a mă referi la câţiva poeţi francezi, se arată la fel de singulară, în ce are definitoriu, ca aceea a lui Rene Char, Henri Michaux sau Michael Deguy.
Excesul de concentrare şi de epurare a detaliilor, deşi numeroase versuri ating densitatea aforismului, având structura lapidară a unor definiţii în opinia lui Nicolae Manolescu, nu sublimează imaginarul de dragul conceptului, nu constituie o sacrificare a metaforelor şi comparaţiilor, care câteodată se succed în avalanşă. Apropo de comparaţii! Cred că ele intră în categoria ciudăţenilor poeziei lui Grigurcu şi chiar par a fi nişte „ticuri” stilistice poate prea solicitate. În structurarea lor se foloseşte exasperant „cum”. Ceea ce, aparent, e o soluţie la îndemână, care prin frecventă utilizare poate fi suspectată de manierism. În realitate ne aflăm în faţa unui procedeu stilistic subtil, conştient asumat, a cărui repetare în perimetrul aceluiaşi poem e firească şi creează un farmec aparte: „Cine eşti Doamne un crin legat cum un copil/de piciorul patului//o nalbă crescând cum un deget ars de leşie…”. Dacă ar fi să înlocuim „cum” cu „aidoma” sau „ca” efectul lingvistic nu mai e acelaşi. „Cum” trimite la ceva nedefinit, lasă senzaţia de curgere, de mişcare. Comparaţiile nu-şi limitează sensul şi sugestia la o miză exclusivă pe cei doi termeni ce le alcătuiesc, ci sporesc conotaţiile subtextuale ale poemului, asigurându- i o desfăşurare ritualizantă, făcând din el o punte cu reverberaţii metafizice între „realitatea” irealului şi a cotidianului. Fiecare din aceste „realităţi” se condiţionează reciproc. Ceea ce e autentic de o parte îşi găseşte corespondent de cealaltă şi are ca rezultat o revitalizare a forţei de sugestie şi a fiorului existenţial. De la un poem la altul cuvintele îşi înving limitele şi încorporează în ele o „forfotă triumfală” de voci. Aderarea lor „la câte-o idee” nu dăunează lirismului, nu-l domoleş te, aşezându-l sub talpa conceptualiză rii, ci are ca revers o nuanţare a lui, conferindu-i un apreciabil suport de intelectualitate, dar şi o stârnire a fanteziei la exersarea unor alăturări de elemente dintre cele mai diverse şi neaşteptate.
Aici fac o paranteză şi zic că nu e exclus ca poetul Gheorghe Grigurcu să fi fost tras de păr puţin în jos şi de criticul cu acelaşi nume. Nu neapărat pentru că unii s-au grăbit să-i aplice şi lui acelaşi tratament pe care el îl aplică la alţii, ci mai de grabă pentru că în ipostază de critic s-a impus, uimind printr-o masivă producţie critică adunată în cărţi şi publicată în reviste, ca o personalitate de linia întâi în viaţa literară mult mai rapid. La aceasta a contribuit spiritul său pătimaş, justiţiar, polemic, preocupat mereu să facă ordine, să consacre glorii, dar şi să le conteste pe cele consacrate. Pus mereu pe gâlceavă, în orice împrejurare, mărturisit sau nu, simte nevoia de a avea ultimul cuvânt. Asta nu înseamnă că totdeauna e şi scutit de erori. Că în timp ce face dreptate unora, nu-i gratulează cu nedreptăţi pe alţii. Între „victime” se întâlnesc curent poeţii A. E. Baconsky, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, criticul Eugen Simion, dar şi prozatori ca Fănuş Neagu, D.R. Popescu sau Augustin Buzura. De regulă, scriitori dintre cei cu care a avut contacte sau aparţin propriei generaţii. Demolările nu ţin, în ultimă instanţă, numai de gust şi criterii estetice, ci, cum s-a observat, în spatele lor e posibil să existe şi anumite resentimente, care, probabil, că nu sunt străine de frustrări şi nedreptăţi personale acumulate în timp. Aşa se explică, poate, paradoxul că, deşi despre poezia lui au scris critici importanţi (Ion Negoiţescu, N, Steinhard, Ştefan Aug. Doinaş, Lucian Raicu, N. Manolescu, Marin Mincu, Ion Pop, Alexandru Cistelecan, Marian Popa, Victor Felea, Petru Poantă etc.), statutul său de poet reprezentativ pentru poezia românească din a doua jumătate a secolului douăzeci, cu merite certe la înnoirea ei, încă aşteaptă să fie consolidat. În special cei tineri întârzie să descopere o operă poetică de dimensiunea unui bazar imens şi miraculos, tipărită recent în două tomuri ce depăşesc o mie de pagini, în care acţionează „micul motor al esenţei de dincolo”. Revelaţia finală e că poetul nu este altcineva decât cel ce „sfredeleşte” continuu după secretul existenţei şi al artei. În poezia autorului Amarului Târg, care nu e o componentă complementară în activitatea criticului, ci tocmai invers, dincolo de unele pauze de respiraţie, de relaxare, există voluptate a scriiturii şi plăcere de a imagina, înfiorare, iubire, spaimă, scepticism. Adică tot ce e necesar pentru a atesta un poet complex în prim-planul poeziei contemporane.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara