Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
CONTESTAREA LUI EMINESCU ÎN STIL HIP-HOP de Alex. Ştefănescu


Cezar Paul-Bădescu şi Monica Lewinsky
în calitate de redactor al revistei Dilema, Cezar Paul-Bădescu s-a ocupat de realizarea unui număr tematic consacrat lui Eminescu. Respectivul număr - apărut la 27 februarie 1998 - cuprindea texte semnate de Cezar Paul-Bădescu, Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Răzvan Rădulescu, Serban Foarţă, Pavel Gheo Radu, Mircea Cărtărescu, T. O. Bobe, Z. Ornea, Cristian Preda şi Alexandru Paleologu (în cazul acestuia din urmă fiind vorba de un dialog realizat de Tita Chiper). Cele mai multe dintre intervenţii se refereau la necesitatea de a se renunţa la un cult primitiv al lui Eminescu, expresie a admiraţiei populare, dar şi a naţionalismului comunist din timpul lui Ceauşescu, în favoarea unei reevaluări lucide, cu spirit critic, a operei lui. Această pledoarie în sine n-ar fi reuşit să atragă atenţia, întrucât nu reprezenta o noutate. De când s-a desfiinţat cenzura, aproape la fiecare aniversare a naşterii sau morţii lui Eminescu pot fi auzite voci care incriminează falsificarea imaginii marelui poet prin repetarea la nesfârşit a unor elogii convenţionale (printre mulţi alţii, şi semnatarul acestei cronici a publicat la începutul lui 1995, în România literară, un articol pe această temă, intitulat Spălarea cu furtunul a statuii lui Eminescu). Au existat însă în Dilema şi luări de atitudine care au atras imediat atenţia prin negativismul lor pueril şi prin insolenţă. Ele au provocat scandal şi i-au adus în prim-plan pe câţiva necunoscuţi: Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T. O. Bobe şi Cristian Preda (probabil exact aşa cum îşi doriseră ei).
Iniţiatorul întregii agitaţii, Cezar Paul-Bădescu, a înţeles că, odată cu stingerea scandalului, se va stinge şi gloria micului grup. Pentru a prelungi plăcerea de a se afla în centrul atenţiei, a alcătuit în grabă un volum de aproximativ 250 de pagini, cuprinzând textele din Dilema, reacţiile la aceste texte, ca şi unele reacţii la reacţii. Volumul nu a apărut imediat, întrucât autorul nu a găsit cu uşurinţă o editură care să-l publice. Pe de altă parte, însă, acelaşi autor, când a reuşit în sfârşit să-şi plaseze culegerea (şi anume după un an), nu s-a mai putut mobiliza să o aducă la zi. Lenea de acest fel face parte din moravurile lumii noastre literare, care se mulţumeşte cu focuri de artificii, nefiind capabilă de un efort susţinut.
O dovadă de neseriozitate o constituie şi desconsiderarea proprietăţii intelectuale, prin reproducerea integrală a unor texte fără consimţământul autorilor lor. Legea privind copyright-ul, în vigoare în România (şi concepută după model occidental), permite numai citarea, fragmentară, în cadrul unor studii critice, a textelor altora, nu şi preluarea lor de la primul până la ultimul cuvânt. Nu trăim în timpul lui Alecsandri, ca să putem reproduce orice, de oriunde. Practic, fiecare autor supus acestui tratament abuziv ar putea să-l dea în judecată pe Cezar Paul-Bădescu.
Autorul antologiei pretinde că procedează imparţial, mulţumindu-se să consemneze un fenomen publicistic, edificator pentru cine studiază (sau va studia) conştiinţa literară românească de la sfârşitul secolului douăzeci. în realitate, însă, el este tendenţios. Mai exact, apără dreptul unora de a nega valoarea operei lui Eminescu şi contestă dreptul altora de a nega valoarea unor asemenea iniţiative. îi susţine moral pe persiflatorii admiratorilor marelui poet şi îi dezaprobă vehement pe persiflatorii persiflatorilor. Cu subiectivismul său, merge până la melodramă, plângându-se că, după ce a declanşat scandalul în jurul lui Eminescu, s-a simţit străin în propria lui ţară. El se află în postura comică a cuiva care provoacă o încăierare şi care apoi o ia la fugă, strigând în gura mare că vrea relaţii paşnice cu semenii săi. "Eu, personal, nu sunt un adept al boemei", declară gâfâit Cezar Paul-Bădescu. "Am o soţie şi un copil..."
La fel de comică este şi convingerea lui Cezar Paul-Bădescu că, prin iniţiativa sa publicistică, a creat un eveniment cultural. El înregistrează cu o mândrie abia ascunsă proporţiile pe care le-a luat discuţia, antrenând zeci şi zeci de scriitori. în realitate, este vorba de un fals succes. Ecoul imens al provocării lansate de publicistul de la Dilema nu se explică prin curajul intelectual, prin ingeniozitatea sau prin subtilitatea provocării, ci numai prin notorietatea poetului contestat. în fond, şi despre Monica Lewinsky a vorbit multă lume, dar nu - cum i-ar plăcea ei să creadă - pentru că ar fi făcut amor într-un mod remarcabil, ci numai pentru că a făcut amor cu Bill Clinton.


Cultura de cartier versus "Cântarea României"

Volumul cuprinde numeroase texte demne de interes, aparţinând unor poeţi, prozatori, critici şi istorici literari care reprezintă ceva în literatura română de azi: Alexandru Paleologu, Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Eugen Simion, Z. Ornea, Gheorghe Grigurcu, Eugen Uricaru, Dan Stanca, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu ş.a. (singurul fapt regretabil fiind acela că unii dintre ei s-au simţit datori să-i curteze pe tinerii contestatari). Aceste texte însă, în mod curios, trec aproape neobservate, indiferent de poziţia pe care se situează autorii lor. Sunt prea civilizate şi rămân în afara scandalului. Pe de altă parte, nici nu au o atât de mare anvergură încât să se impună atenţiei. Un articol inteligent de trei pagini nu poate eclipsa, din nefericire, în atmosfera culturală din România de azi, un articol obraznic de trei pagini.
Ceea ce iese cu adevărat în evidenţă este disputa violentă şi lipsită de fair-play dintre cei care îl neagă pe Eminescu printr-un infantil "mie nu-mi place" (am menţionat la început numele lor) şi cei care îl "apără" interjecţional (Leonida Lari, George Alboiu) sau chiar printr-un fel de răgete de rinoceri scufundaţi până la grumaz în nămol (Nicolae Danciu Petniceanu, I. T. Lazăr).
Privind totul de foarte sus, de acolo de unde nu se mai sesizează nuanţele, înţelegem că în această dispută sunt angajate singurele forţe pe care le mai ia în considerare societatea românească de azi ca utilizatoare de cultură (de fapt, de pseudocultură). Intelectualii de elită nu mai contează ca un for de arbitraj, nu se mai fac auziţi, nu mai sunt nici măcar daţi deoparte de către beligeranţi. Războiul se duce ca şi cum ei nu ar exista.
Din acest punct de vedere, cartea este instructivă (şi întristătoare). Citind-o, asistăm la lupta eroi-comică dintre CULTURA DE CARTIER şi FESTIVALUL NAŢIONAL "CâNTAREA ROMâNIEI", aşa cum a rămas în mintea unora. Este vorba, de fapt de două forme de stângism: un stângism spontan şi unul instituţionalizat. Primul reprezintă reacţia "băieţilor de cartier" la elitismul (inevitabil) al culturii, iar cel de-al doilea - primitiva concepţie despre cultură a activiştilor PCR. Primul se caracterizează prin infantilism, iar cel de-al doilea printr-o seriozitate obtuză şi bătrânicioasă. Primul este internaţionalist (în genul culturii "coca-cola"), iar cel de-al doilea - naţionalist(-comunist). Primul, neruşinat şi anarhic, se propagă printr-un mimetism gregar. Cel de-al doilea dispunea cândva de un imens aparat de propagandă, pentru ca în prezent, în absenţa acestui aparat, să continue totuşi, în mod hilar, să încerce să se impună, printr-un ton autoritar şi sumbru.
Să revedem "opiniile" despre Eminescu emise de prima tabără. Cezar Paul-Bădescu povesteşte că, în timpul liceului, a fost neplăcut impresionat de modul stupid în care o profesoară de română a făcut apologia poetului şi că drept urmare poezia acestuia n-a mai existat pentru el. "De când a devenit discutabil şi mai ales acum când - iată - realizez un număr la Dilema despre el, Eminescu a căpătat, pentru mine, din ce ce în ce mai multă viaţă." Nu se putea găsi un mai bun exemplu de infantilism! Discuţia cu o profesoară (la care se dusese pentru "meditaţii"!) a rămas pentru Cezar Paul-Bădescu marea lui experienţă intelectuală, până la angajarea la Dilema, deşi ar fi fost atât de simplu ca încă din timpul liceului să-i citească pe Ibrăileanu, pe G. Călinescu şi pe ceilalţi sau să-l citească, pur şi simplu, pe Eminescu.
Răzvan Rădulescu îşi exhibă, indecent, frigiditatea estetică - "poezia lui Mihai Eminescu mă lasă rece" - , cu acel aplomb cu care băieţii de cartier îşi păstrează în gură guma de mestecat în timp ce sărută fetele. El nu se miră deloc că poezia lui Mihai Eminescu i-a emoţionat pe Titu Maiorescu, E. Lovinescu, Tudor Vianu, G. Călinescu, I. Negoiţescu, Edgar Papu şi atâţia alţi cititori supercompetenţi. Ăştia sunt "ştabi", "mahări", "merţani", cărora trebuie să le regulezi dacă nu fiicele (aşa cum reiese dintr-un excelent portret psihologic făcut băieţilor de cartier de Marius Ianuş), atunci măcar ideile literare.
T. O. Bobe descrie batjocoritor statuia lui Eminescu din faţa Ateneului Român, râzând cu sughiţuri de ideea genialului sculptor (Gh.. D. Anghel) de a-l reprezenta pe poet într-o nuditate mitică, adică reacţionând exact aşa cum reacţionează aceiaşi "băieţi" când descoperă într-un muzeu de antichităţi, în care au intrat ca să se adăpostească de ploaie, o statuie a Afroditei.
în sfârşit, Cristian Preda aneantizează publicistica politică a lui Eminescu prin intermediul unor propoziţii care au dinamica şi jalnica eficacitate ale unei înjurături: "Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect."
Cultura de cartier, ai cărei purtători de cuvânt sunt toţi aceşti aruncători de petarde publicistice, are la origine industrializarea forţată a României şi construirea a mii de blocuri muncitoreşti în timpul - şi din voinţa - lui Ceauşescu. într-un peisaj inuman, care duce la alienare, din cauza îndepărtării de natură, şi la promiscuitate, din cauza înghesuielii, au copilărit foarte mulţi dintre tinerii de azi. Dacă dintre ei ar apărea un Eminescu, el ar scrie: "Fiind băiet, şanţuri pentru conducte de gaz metan cutreieram/ Şi mă culcam ades lângă canal,/ Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam/ S-aud cum apa menajeră sună-ncetişor."
Să trecem acum, în revistă, şi "opiniile" publiciştilor situaţi de cealaltă parte a baricadei, publicişti formaţi (direct sau indirect) la şcoala naţionalismului comunist.
Leonida Lari, o poetă care merită o decoraţie pentru curajul cu care a apărat cauza limbii române în Republica Moldova, dar care, stabilită în România, a intrat în anturajul lui Corneliu Vadim Tudor şi a devenit un fel de coana Chiriţa a retoricii patriotarde de inspiraţie naţionalist-comunistă, s-a grăbit să intervină în dispută în calitate de... parlamentar. Textul intervenţiei ei, reprodus în volum, departe de a fi un discurs, pare jelania unei femei, care îşi smulge părul din cap, scuipă şi ameninţă: "Iar ultimul mişel din acest grup, C. Preda, cere pur şi simplu un scuipat în faţă..."; "Regret, dar o nulitate e C. Preda şi tot neamul lui de trădători, iar pentru asemenea expresii există şi o judecată pe pământ, nu numai în ceruri."
George Alboiu, un poet cândva inspirat şi grav, decăzut în prezent până la condiţia de colaborator al revistei România Mare, dezvoltă ideea fantasmagorică potrivit căreia "atacul din Dilema asupra lui Eminescu", "numai în aparenţă literar", ar ascunde "un atac eminamente politic", fiind "o formă de intoxicare de presă caracteristică războiului informaţional". Mobilul acestui război? Distrugerea "conştiinţei naţionale la români"! Recunoaştem aici teza complotului internaţional împotriva românilor, pusă în circulaţie de Ceauşescu.
Necunoscutul Nicolae Danciu Petniceanu merge şi mai departe, numindu-l pe directorul revistei Dilema "ţigan de mătasă ordinară" şi incriminându-i, de pe poziţia unui şovin bun de dus la muzeu, pe "străinii oploşiţi pe la noi, care au uitat să mai plece pe la casele lor şi se îmbogăţesc de la o zi la alta sugând, cum suge lipitoarea, sângele din vena naţională a românului".
Iar I. T. Lazăr, şi el un necunoscut în plan cultural, crede că "masoneria iudaică îl ucide pe Eminescu" şi ameninţă cu venirea vremii când "tribunalele morale vor avea şi plutoane de execuţie".
în felul acesta discuţia iese din raza literaturii şi intră sub incidenţa legilor care pedepsesc la noi (ca în întreaga lume civilizată) şovinismul.
Ce s-ar mai putea adăuga? Mircea Cărtărescu, căruia îi place să fie (şi în această împrejurare) prinţul travestit în cerşetor, intervine în favoarea culturii de cartier declarând: "Sunt foarte mândru de prietenii mei Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe şi Cezar Paul-Bădescu, care au preferat să gândească - fie şi rău - cu mintea lor, decât să rumineze şi să regurgiteze înţelepciunea altora." Lăsăm la o parte faptul că toată istoria culturii se bazează pe "ruminarea" şi "regurgitarea" înţelepciunii altora (cineva care ar vrea să gândească exclusiv cu mintea lui, aceea pe care o are la naştere, ar trebui să meargă în patru labe şi să se exprime prin urlete). Să admitem că poetul a vrut să spună altceva şi anume că prietenii săi au preferat să gândească - fie şi rău - cu mintea lor, decât să preia necritic ideile altora. Dar există oare doar aceste două posibilităţi? Nu era preferabilă, oare, a treia posibilitate, şi anume ca prietenii lui Mircea Cărtărescu să gândească bine?
Cazul Eminescu, polemici, atitudini, reacţii din presa anului 1998, antologie realizată de Cezar Paul-Bădescu, Piteşti, Ed. Paralela 45, 1999. 254 pag., 59 000 lei.