Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Contradicţiile lui Marianov de Pavel Şuşară


Oricît de mult ar mai încerca astăzi firile nostalgice şi sensibilităţile pastorale să păstreze arta şi artistul în spaţii aseptice şi în universuri prin care circulă doar acei curenţi de aer care se nasc din bătaia de aripă a îngerilor, lumea se mişcă incredibil de repede, iar formele simbolice şi comportamentul artistic se primenesc odată cu ea. Artistul, indiferent de limbajul în care s-a specializat - în măsura în care această specializare mai există -, se afirmă printr-o gesticulaţie multiplă, se implică direct în cotidian, se eliberează de atemporalitatea glacială şi trăieşte, în priză directă şi pe spaţii mici, întreaga învolburare a istoriei. El scrutează timpul şi se mişcă în spaţiu, stabileşte contacte, participă la dezbateri, conferenţiază, se implică în problemele sociale fierbinţi, scrie, vorbeşte, protestează, admonestează ş.a.m.d. Într-un cuvînt, îşi pune probleme mult mai largi decît cele legate strict de tehnică şi de construcţia formei şi se transformă, cu sau fără voia lui, într-un activist moral şi într-un fel de "agent sanitar" al umanităţii. Şi asta indiferent dacă rămîne fidel limbajelor consacrate sau experimentează expresii alternative şi coduri noi de comunicare. În această categorie a artistului polimorf, situat la încrucişarea drumurilor estetice greu de conciliat, a mentalităţilor diferite, a somaţiilor morale contradictorii, a opţiunilor imposibile şi, finalmente, chiar a unor lumi diferite, se aşază personalitatea şi opera lui Bata Marianov. Stabilit de trei decenii în Germania, după ce îşi identificase un loc propriu în sculptura contemporană românească, el n-a mai revenit în România decît după 1990. În toată această perioadă, sculptorul a lucrat şi a meditat, într-un anumit fel, pe fronturi diferite: pe de o parte, şi-a conservat şi a adîncit experienţele iniţiale din ţară, iar, pe de altă parte, a încercat o adaptare, cu cît mai puţine pierderi, la spaţiul dinamic, determinat economic şi necruţător cu cei indecişi al pieţei de artă occidentale. Într-un anumit fel, Marianov a trăit simultan în două realităţi: într-una Răsăriteană, marcată puternic de o istorie absurdă şi de conjuncturi ostile, dar în care se încerca păstrarea coerenţei interioare şi a specificităţii umane prin proiecţia simbolică şi prin aspiraţia spirituală, şi într-una Apuseană, marcată de postindustrialism, în care valorile statice, de factură muzeistică, şi glosele hedoniste şi-au pierdut grav autoritatea, în locul acestora promovîndu-se, prin mecanisme economice specifice, atitudini artistice neconvenţionale şi nenumărate experi­enţe legate nemijlocit de noile materiale şi tehnologii. Într-un asemenea mediu, a cărui ostilitate este indiscutabilă, Bata Marianov şi-a căutat, asiduu şi conştient, argumente solide pentru propriul său demers. Refuzînd să-şi reconsidere, dacă nu cumva chiar să-şi trădeze, idealul estetic şi moral pe care şi l-a format în timp, dar supus unei tot mai puternice presiuni a contextului, artistul a găsit soluţia angajării într-o dezbatere directă, lipsită de orice ipocrizie şi, de cele mai multe ori, publică. În cadrul unor expoziţii, simpozioane, convorbiri sau chiar monologuri, el a căutat să argumenteze, cu o credinţă autentică şi cu o enormă energie morală, necesitatea unei Arte înalte, pornită din infinitul originar şi limitată, dacă se poate spune aşa, de infinitul năzuinţei spirituale. Acest tip de proiecţie artistică protejează, în continuare, statutul romantic şi demiurgic al artistului şi asigură o viguroasă consecvenţă în gîndirea formei, în opoziţie vădită şi de­clarată cu statutul artifi­cial pe care artistul l-a dobîndit în Occident şi cu efe­me­ritatea, in­con­sec­venţa şi derizo­riul expresiei coborîte în stradă. Revenit în ţară după 1990, printre al­tele chiar pentru a or­ga­niza unul dintre cele mai importante sim­po­zioane de sculptură în lemn, Simpozionul de la Gărâna, Bata Marianov s-a reconectat la spaţiul originar al artei sale, dar a regăsit şi practicile in­sti­tuţionale şi com­por­ta­mentele indivi­duale con­tradictorii de care fusese rupt aproa­pe douăzeci de ani. În faţa superficialităţii, a incurabilei gîndiri co­lectiviste, a aroganţei birocratice şi a dezinteresului cronicizat faţă de omul concret şi de efortul acestuia de a se face util, sculptorul se revoltă, identifică viciul şi îl sancţionează drastic din perspectiva experienţei sale occidentale şi, la urma urmelor, a bunului-simţ civic. Aceste reacţii, uneori calme şi ironice, cîteodată temperamentale şi pline de nerv pamfletar, iar, alteori, de-a dreptul necruţătoare, s-au stocat într-un corpus epic pasional, polemic, incisiv şi, nu de puţine ori, plin de amărăciune. Portretul artistului, aşa cum se desprinde el din textele teoretice şi din scrisorile lui Bata Marianov, este unul inconsecvent şi paradoxal la suprafaţă, dar dramatic şi de o incontestabilă autenticitate în profunzime. Denunţînd vehement mercantilismul şi disoluţia ideilor mari din arta apuseană de astăzi, sculptorul se autodefineşte implicit ca un artist din Est, după cum stupoarea şi revolta în faţa neseriozităţii, a gregarismului şi a indiferenţei levantino-semidocto-comuniste din ţară îl definesc prompt ca cetăţean al Europei Occidentale. Pe jumătate răsăritean (jumătatea simbolică şi spirituală) pe jumătate apusean (jumătatea civică şi morală), Bata Marianov este exact ceea ce el observă cu multă îngrijorare în jurul lui: un artist coborît în istorie, angajat în salubrizarea ei, în căutarea celor mai eficiente forme de supraveţuire. Numai că, spre deosebire de modelul incriminat, el nu şi-a pierdut nici credinţa în resursele supramundane ale limbajului artistic şi nici speranţa că Arta poartă încă în sine energii purificatoare.

Fără să-şi propună şi, evident, fără să-şi pună această problemă, sculptorul trăieşte una dintre cele mai autentice experienţe postmoderne, chiar dacă, aparent, opţiunea lui este pentru modernitate: anume unirea contrariilor, sentimentul acut al orizontalei, simultaneitatea sinoptică. Nostalgia originilor, sursa arhetipală şi un oarecare ambalaj magic rezervat formei artistice îmbogăţesc şi ele complicatul inventar al acestor experienţe de tip alexandrin la care istoria ne racordează astăzi, chiar şi în afara consimţămîntului nostru.