Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Contribuţii noi la biografia lui Mircea Iorgulescu de Nicolae Scurtu


Biografia istoricului şi criticului literar Mircea Iorgulescu (1943–2011) suscită interesul cercetătorilor din generaţiile cele mai tinere, spre a-i putea stabili, cu rigoare, itinerariul creator şi, evident, fizic al celui mai exigent exeget al operei lui Panait Istrati.
O relectură atentă şi fără prejudecăţi a operei sale de critic şi istoric literar relevă o excelentă capacitate de a intui şi de a detecta valorile estetice ale operei literare.
Impresionează prin dăruire, pasiune, lectură neîntreruptă şi, mai ales, prin conexiunile pe care le stabileşte între unele imagini, motive şi teme existente în literatura naţională şi cea universală.
Posedând o viziune clară asupra valorilor expresive ale poeziei şi prozei româneşti, Mircea Iorgulescu subliniază, în eseurile sale, inventivitatea autorului, noutatea operei şi locul ce i se cuvine în ierarhia literară.
Cărţile sale de istorie şi critică literară, atâtea câte sunt până acum, surprind prin acuitatea verbului critic şi, evident, printr-o nouă şi elegantă grilă de determinare a talentului sau nontalentului în arta de a concepe universuri imaginare.
Biografia, atât cât se cunoaşte, începe să se întregească cu noi şi extrem de valoroase informaţii, note şi precizări ce se află în literatura sa epistolară, încă necunoscută.
Mircea Iorgulescu a întreţinut un incitant dialog epistolar cu unii dintre confraţii săi: Teodor Vârgolici, Gabriel Dimisianu, Geo Dumitrescu, Dana Dumitriu, Ion Groşescu, Z. Ornea, Alexandru Ştefănescu, Ion Simuţ şi mulţi alţii.
Epistolele ce se publică acum, întâia oară, sunt trimise din Occident, unde se stabilise în septembrie 1989, istoricului şi criticului literar Gabriel Dimisianu (n. 1936), pentru care a manifestat întotdeauna o autentică simpatie şi preţuire intelectuală.



Paris, 24 mai [19]90

Dragă Geta1, dragă Gabriel,

Vă trimit un articol apărut azi în La Croix, ziar catolic. Mi-e tare dor de voi, dar vreau să vă (re)văd aici.
În următoarele zece-cincisprezece zile vom avea, în sfârşit, locuinţă: un apartament mare, cinci camere, în Nord.
Adresa exactă o puteţi afla de la Ioana2, căreia am să i-o transmit prin telefon în jur de 1 iunie (pe 29 mai semnez contractul de închiriere).
Iertaţi-mi stilul telegrafic, dar sunt într-o stare de grabă perpetuă. Cred că se vede (= aude).
Muncesc mult, îmi place mult ce fac, dar îmi lipseşte, într-un chip fioros, timpul.
După ce pleacă Ioana (a primit viza de intrare în Franţa, va veni, probabil, în iulie), nu mă uitaţi: am nevoie (mare) de reviste şi cărţi (când au să înceapă s-apară).
Cu drag,
Mircea


*

[Paris], 10 oct[ombrie] 1991

Dragul meu Gabriel,

Am fost peste măsură de tulburat de scrisoarea venită, de ce să n-o spun? – cam neaşteptat de la tine.
Noi nu prea ne-am scris, până în august ş19ţ89 n-a fost nevoie, ne vedeam, practic, zi de zi, apoi, după ianuarie ş19ţ90, am mai apucat să vorbim la telefon (n-am mai putut telefona, fiindcă R.F.I.-ul3 este pus pe economii şi firul internaţional al secţiei a fost tăiat; e drept, au fost şi abuzuri – nu ale mele, te asigur!).
Şi apoi, a existat – era să adaug, din automatism, un „dintotdeauna”; probabil că n-ar fi fost, totuşi, o enormitate între noi (sunt convins că reciproc) – un fel de încredere solidă, tăcută, ce nu (mai) avea nevoie de declaraţii: ştiind despre celălalt că există, era ca şi cum ar fi fost alături.
Fiindcă trebuie, Gabriel, să-ţi fac o mărturisire: eşti, din fosta (subliniez: fosta!) redacţie a R[omâniei] l[iterare], omul de care m-am simţit, mă simt cel mai legat, cel mai apropiat.
Nu descopăr acum, aici şi după atâta timp; am trăit-o, am ştiut-o, am simţit-o cât am fost acolo, împreună.
Te rog să-mi ierţi patetismul. Dar ceea ce se întâmplă cu şi în România mi se pare atât de îngrozitor încât încep să am reacţii de naufragiat: nu mă mai gândesc la „vas”, mă gândesc doar la cei câţiva oameni – efectiv „câţiva”! – apropiaţi; cu un fel de teroare confuză mă gândesc, stăpânit de teamă pentru ei.
Şi mi-e mai teamă acum decât îmi era în septembrie-decembrie [19]89.
N-are rost să insist, dar tot ceea ce se petrece de aproape doi ani încoace (şi e, de fapt, o prelungire explozivă a ceva ce a fost!) arată şi mai bine cât de fantasmagorice sunt toate teoriile despre „blândul”, „paşnicul”, „mioriticul” popor român.
Are dreptate Goma (nu ştiu dacă i-ai văzut interviul din Familia4, nr. 8, cred).
Cât despre băieţii de la Literatorul 5, i-am „salutat” la B.B.C.6, la primul număr, pe care, inspirat, mi l-a trimis fratele meu7; am mai văzut nr. 3 şi 4, jalnice. Nu mai e nimic de făcut cu ei.
Gabriel, uite, chiar azi pun la fax un text (polemic) pentru R[omânia] l[iterară].
Am, în lucru, un altul despre Istrati. Sper să fie gata săptămâna viitoare.
Cât despre interviu: sigur, n-am nimic împotrivă, dar mi se pare un pic deplasat să ajung să dau interviuri la R[omânia] l[iterară].
Cum vrei tu, însă! L-am citit pe cel cu Nego: era foarte bun.
Acum, după noi: Ioana a intrat cu brio în anul II (au fost 400 de studenţi/candidaţi pentru anul II, erau 107 locuri, a intrat a 24-a), în timpul verii a lucrat o lună şi jumătate (casieră la un mare magazin universal), a făcut şcoala de şoferi (pe banii ei), dar a picat la proba practică, trebuie să mai dea (până-l ia!).
Anca8 va da anul acesta bacalaureatul de franceză (se dă cu un an înainte de bacalaureatul propriu-zis). Sanda9 şi-a reluat cursul la Strasbourg (şi-ţi mulţumesc încă o dată: ştii pentru ce!).
Eu, ca de obicei, în acelaşi ritm, nimic nou (eventual, barba mai albă).
Fumez, din păcate, enorm – şi, ce e mai rău, nu vreau să încerc să mă las (Sanda s-a lăsat, de patru luni).
Mi-am impus să citesc în fiecare săptămână două cărţi (lectura gazetelor româneşti şi franceze intrând, oricum, în program).
Am să mai trimit şi nişte recenzii date la „Europa” (articolele politice sunt însă preluate de revistă), la emisiunile Monicăi10.
Mă zbat să-mi fac timp pentru Istrati, dar e greu, în ritmul în care trăiesc, să mă „adun”.
Pe de altă parte, am impresia că abia acum încep să ies din starea de şoc în care am intrat când, în august [19]89, m-am decis să nu mă mai întorc.
Pentru prima dată, după doi ani mia fost „dor” de ceva din România: mi-a scris fratele meu despre piersicile de la Valea Călugărească (şi când eram în Bucureşti nu găseam altele cu o aromă asemănătoare!) şi, brusc, m-au năpădit amintirile despre vii, despre peisajul dealurilor pe care am copilărit.
Atât: peisajul! Fiindcă aleanul a fost retezat de o altă amintire.
Anul trecut am încercat să găsesc o localitate franceză dispusă să se „jumeleze”11 cu Valea Călugărească. Am găsit, s-au dus francezii acolo – şi li s-a spus că nu au nevoie de ajutor, de către autorităţile feseniste de la judeţ şi comună! Şi gata, momentul „duios” a trecut.
Nu e o parabolă. Din păcate! E realitatea – acea realitate pe care tu o trăieşti zi de zi. Cum să nu mi se strângă inima?!
Te îmbrăţişez şi-ţi doresc să rezişti.
Mircea

*

[Paris], 31 oct[ombrie] 1991

Dragă Gabriel,

Îţi (şi vă) mulţumesc pentru apariţia Bătăliei ierarhice.
Lucrez (! – cum dracu oi fi putând spune aşa „lucrez”, fără să clipesc?!), mă rog, scriu un fel de „text” făcut din fragmente de tot felul, un fals jurnal, să zicem.
L-am botezat, pentru moment, flagrant delir, dar asta ca să mă autoironizez.
Când am mai multe pagini, îţi voi trimite. Va fi – aş vrea să fie – un fel de... însemnări fără cap şi coadă (mai ales fără coadă), ce pot să apară în funcţie de spaţiul existent, în mai multe numere, cu oarecare periodicitate chiar.
Trebuie să-i găsesc un titlu potrivit şi, aş vrea, atrăgător.
Îţi trimit şi o fotografie făcută de curând, mai adecvată (vezi micşorarea zonei bărboase) la realitate.
Mâna care se vede este o mână literară: aparţine Rodicăi Iulian12.
Revista cu „spectacole“ (apare scoasă de un sindicat care-mi plăteşte... vacanţele, o dată pe an: jurnaliştii profesionişti independenţi, adică lucrând pe cont propriu, nu ca „salariaţi”, sunt asimilaţi actorilor, cântăreţilor etc.!
Cum nu ştiusem, când am luat banii pentru doi ani am avut un plăcut şoc financiar: erau spre 15 mii de franci. Evident, nu i-am folosit pentru vacanţe...!), deci, revista te rog să o dai lui Ady, poate găseşte ceva de făcut, vreo notă, mă rog.
Îţi trimit şi un reportaj apărut săptămâna asta în Libé, despre mineri.
Altfel, optimist cum mă ştii, aştept în linişte resurecţia comunismului (alegerile din Polonia sunt un semn, nu?!).
Aş vrea să găsesc o insulă, dar încă nu mi-am ales Oceanul.
Cu drag,
Mircea



Note
Originalele acestor scrisori, inedite, se află în biblioteca domnului Gabriel Dimisianu, care a acceptat publicarea lor cu prilejul împlinirii a şaptezeci de ani de la naşterea lui Mircea Iorgulescu (n. 23 august 1943, în cătunul Schiau, comuna Valea Călugărească, judeţul Prahova).
1. Geta Dimisianu, filolog, editoare, a publicat câteva cărţi esenţiale ale literaturii şi culturii naţionale. Este soţia domnului Gabriel Dimisianu.
2. Ioana Iorgulescu (n. 1964), fiica lui Mircea Iorgulescu. Medic, cu doctoratul la Sorbona.
3. Radio France Internationale, una din cele mai importante instituţii media din Franţa şi Europa. Aici a fost angajat şi a colaborat Mircea Iorgulescu.
4. Florin Ardeleanu în dialog cu scriitorul Paul Goma în Familia, nr. 7, iulie 1991.
5. Literatorul, revistă de literatură, apare săptămânal între 1991–1999 şi sporadic în anii 2001–2003. Redactor-şef era Marin Sorescu, secondat de Eugen Simion, Fănuş Neagu şi Valeriu Cristea. Revista apărea sub patronajul Ministerului Culturii.
6. B.B.C. – British Broadcasting Corporation, acronim utilizat frecvent, este una din cele mai mari companii de media din lume şi cea mai importantă companie de televiziune britanică, finanţată din bani publici.
7. Emanoil Iorgulescu (n. 1949), inginer agronom şi jurist.
8. Anca Iorgulescu (n. 1972), fiica lui Mircea Iorgulescu. Profesoară de biologie în Normandia, cu multe lucrări de specialitate.
9. Sanda (n. 1944), soţia lui Mircea Iorgulescu. Filolog, profesoară de limbă, literatură şi civilizaţie românească la Universitatea din Strasbourg.
10. Monica Lovinescu (1923–2008), vocea cea mai însemnată şi cea mai puternică a exilului românesc. S-a manifestat ca poetă, eseistă, traducătoare şi memorialistă. A lăsat o operă impunătoare şi extrem de preţioasă ce se cuvine a fi cercetată, reeditată şi, evident, citită.
11. Să se înfrăţească.
12. Rodica Iulian (n. 1931), poetă, prozatoare şi jurnalistă. Colaborează la cele mai importante posturi de radio – Europa Liberă, B.B.C., Radio France Internationale, precum şi în presa literară a exilului.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara