Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Conul şi piramida de Nicolae Manolescu

Cu sau fără legătură cu la qualité maîtresse pe care Albert Thibaudet o considera definitorie pentru o operă literară anume sau pentru opera toată a unui anumit scriitor, critica modernă a urmărit mereu să evidenţieze identitatea unui poet sau a unui romancier printr-o unică şi puternică însuşire caracteristică. Acest lucru se remarcă atît atunci cînd constatăm preocuparea comentatorilor de a lipi de operă sau de autor o etichetă memorabilă, cît şi atunci cînd, din contra, ne dăm seama de dificultatea pe care aceiaşi comentatori o întîmpină de a aplica eticheta cu pricina pe întreaga operă a unui scriitor.
            
Primul caz nu mai trebuie ilustrat. Referindu-mă la al doilea, iată, chiar dacă nu este proteic ca Arghezi, ci monocord, Bacovia a fost văzut uneori ca simbolist, alteori ca antisimbolist, la început ca eminescian, iar după moarte ca postmodern. La fel, Eminescu: citit fie prin prisma antumelor, "disciplinate" de influenţa lui Maiorescu, fie prin prisma postumelor, mai dense liric, dar mai neglijente formal. Dar dacă Bacovia e, în acelaşi timp ori în "evoluţia" operei sale, cîte ceva din toate? Şi dacă Eminescu e multiplu?
           
Modernismul este acela care a pariat pe însuşirea dominantă, refuzînd ideea că poeţii, romancierii ori criticii însişi pot fi neunitari, contradictorii, adică neidentici cu ei însişi în toate aspectele ori etapele operei lor. Astăzi ne întrebăm dacă nu cumva o astfel de însuşire unică este o simplă iluzie a lecturii la un moment dat, iar generalizarea ei, absolut incorectă. Dacă Bacovia începe cu adevărat ca eminescian, trece printr-o fază simbolistă, apoi printr-una avangardistă, ca să ajungă la urmă un vestitor al postmodernilor? Dacă Eminescu nu e nici neptunic, nici plutonic, ci şi una şi alta, şi încă altele pe deasupra, fără ca o anume particularitate să precumpănească obnubilîndu-le pe celelalte?
           
Este evident că, dacă predilecţia criticii moderne pentru etichete (n-o găsim la precursori!) ţine oarecum de înţelegerea stilului unui autor ca fiind pe deplin original şi unic, greutatea de a menţine o singură etichetă de-a lungul timpului ţine, la rîndul ei, chiar de schimbarea perspectivei stilistice. Povestirea lui Borges despre acel scriitor contemporan care rescrie cuvînt cu cuvînt Don Quijote şi devine autorul unei alte opere decît aceea a lui Cervantes trebuie interpretată în felul următor: Eminescu (spre a rămîne la exemplul lui) este un cu totul alt poet pentru Maiorescu la finele secolului XIX decît este pentru Negoiţescu la mijlocul secolului XX, deşi poezia lui este, cuvînt cu cuvînt, riguros aceeaşi. Chiar faptul că Maiorescu n-a găsit de cuviinţă să citească poeziile rămase în manuscris, încredinţîndu-le Bibliotecii Academiei, spune mult: criticul junimist îşi făcea despre poet o idee diferită de a noastră, împărtăşită în generaţia următoare de Ibrăileanu şi definitiv caducă abia o dată cu ediţia Perpessicius. Destulă vreme a părut normal să vrei să-l prinzi pe poet în insectarul istoriei literare folosind un singur ac. E nevoie, cu siguranţă, de mai multe.
           
Critica modernă avea o viziune aşa zicînd conică despre opera scriitorului: rotindu-se în jurul axei sale, opera părea să arate mereu aceeaşi suprafaţă. Ştim azi că mai potrivită ar fi imaginea rotitoare a unei piramide, ale cărei muchii despart suprafeţe diferite, chiar dacă identice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara